Seful CJ, ajuns in acel post pe criterii strict financiare, are senzatia ca este cel mai destept dintre braileni, fie ei acasa sau in exil si este iritat ori de cite ori indrazneste cineva sa exprime o alta opinie decit a lui. Din obisnuinta, el masoara si acum valoarea strict in functie de eticheta, mai exact, dupa etichetele de firma ale hainelor si accesoriilor, ingnorind faptul ca uneori, toate etichetele de firma, aruncate pe un om, nu fac ca acela sa aiba cu adevarat eticheta.
Cert este ca, avind siguranta data de sutele de euro cheltuite cu costume si pantofi de firma si asigurat, din acest punct de vedere, ca valoreaza foarte mult, ca persoana, Stancu si-ar dori sa fie tratat ca cel mai iubit fiu al judetului, un fel de voce a naturii, un oracol la care toti cei care n-avem mai multi bani decit el sa cascam gura, fermecati si sorbind intelepciune, fiindu-i clar ca daca a ajuns sa stringa atita avere, este pentru ca il duce mintea. Ce-i drept, e drept, l-a dus mintea la multe, iar unde nu l-a dus mintea, l-a dus partidul, si si-au facut treaba si unul, si celalalt, pe principiul ca o mina spala pe alta. Problema este ca mintea lui Stancu functioneaza pe un principiu ciudat, conform caruia numai el are dreptate si chiar si atunci cind se razgindeste, a avut dreptate si inainte, si dupa ce s-a razgindit. Cu alte cuvinte, el este un fel de Presedintele-Soare - ca Regele Soare nu mai poate fi, intr-o republica prezidentiala - care incearca sa conduca pe principiul "Judetul sint eu!". Din nefericire pentru el, spre deosebire de vremea Regelui-Soare, care avea numai supusi, pe vremea lui Stancu mai exista si unii nesupusi, care nu se lasa dusi cu presul, fie el si unul de firma.