La acea vreme, glăsuiesc Sfintele Scripturi, luând Mântuitorul Iisus Hristos pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan pe muntele Taborului, “S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar vestmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi răspunzând, Petru a zis Lui Iisus: Doamne, bine este să fim aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei şi iată glas din nor zicând: “Acesta este Fiul Meu cel iubit; pe Acesta ascultaţi-L”. Şi auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte”. (Matei 17, 2-6; text paralel Marcu 9, 2-7; Luca 9, 28-36).
Minunea s-a săvârşit cu câteva zile înainte de patimile Mântuitorului, în anul 33 de la Naşterea Sa, pentru a întări credinţa celor 12 Sfinţi Apostoli. Schimbarea la Faţă ne descoperă că Domnul Iisus Hristos a fost cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu. Prin firea omenească pe care a asumat-o, ne-a fost descoperită dumnezeirea Sa, iar pe Muntele Taborului, trupul Său a fost străbătut de lumina propriei dumnezeiri.
Primele reprezentări iconografice ale Schimbării la Faţă sunt din secolul al VI-lea (mozaicul din Biserica “Sfântul Apolinarie” din Ravenna şi cel de la Mănăstirea “Sfânta Ecaterina” din Sinai). La început, sărbătoarea Schimbării la Faţă se pare că a fost, în fapt, praznicul sfinţirii bisericii zidite în sec. IV de Împărăteasa Elena pe Muntele Taborului, unde a avut loc Schimbarea Domnului la Faţă. Praznicul este menţionat în sec VII, într-un calendar liturgic local al Ierusalimului. În sec. VIII, găsim sărbătoarea în sinaxarele constantinopolitane şi în diferite cărţi liturgice şi manuscrise greceşti. Tot din sec. al VIII-lea, se păstrează o predică festivă a Sfântului Andrei Criteanul la Sărbătoarea Pobrejeniei. Sărbătoarea a fost generalizată în toată Biserica Creştină până la sfârşitul sec. al VIII-lea.
