Poate timpul liber a încetat pentru noi o dată ce şi bătrânul ceas din centrul oraşului s-a epuizat. Poate libertatea noastră a ruginit la fel ca el, într-un clişeu tardiv, perimat şi pustiu al firii. Poate noi suntem de vină. Poate timpul. Atât de neînţelegătoare sunt secundele! Cu o nesimţire formidabilă, trec pe lângă noi aşa cum trec picăturile de ploaie pe lângă fruzele bolnave de toamnă. Şi cu toate acestea, mă scald mereu în grozăvia lor. Mereu cu aceeaşi poftă, mereu cu aceeaşi sete fanatică...
Nu avem timp nici măcar să mai zâmbim. Buzele noastre îngheţate abia se mai deschid pe la mijlocul zilei. Pe banca învechită din parc, liceenii se adună pentru o ultimă ţigară. Dar şi pauza mare pare atât de scurtă... Bulevardul e plin de bătrânei care s-au strâns nemulţumiţi la discuţii inutile, agasante chiar. Dar nici pentru acestea nu mai e timp. Îmi vine să desenez răsăritul de soare pe o coală ruptă de hârtie. Dar copilul din mine nu mă lasă.
Cred că un om pe patul de moarte înţelege cel mai bine cu ce se "mănâncă" nenea ăsta despre care tot încerc să scriu, şi anume timpul. Sufletul său atârnă de un fir de aţă subţire, de un fir de lemn sumernic, rarefiat. Dar cineva bate brusc la uşă şi îl cheamă. Nu mai e timp nici pentru viaţă.
Mă scald în secunde, în cuvinte, în ore, în imagini şi-n vise călătoare ... Mă scald în poveşti, în poezii siropoase, în amintiri seci şi-n durere de mai. Mă scald în întrebările oamenilor, în răspunsurile unora şi în această pagină gri. Iar în aceste clipe, când eu mă tot scald cu aceeaşi lăcomie obraznică, oamenii plâng pentru puţin timp liber. Şi îmi place teribil asta...
