Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

S-a prabusit cu avionul si a supravietuit

Sa calatoresti cu avionul nu mai e de mult ceva iesit din comun, dar sa scapi teafar dupa ce te-ai prabusit cu avionul nu-i o experienta la indemina oricui. Unul dintre putinii paminteni care au trecut prin asa ceva este braileanul Nicolae Gavrila, comandor de marina in retragere. Acesta se afla printre pasagerii aeronavei "Tarom" cazute in apele de coasta ale Mauritaniei, in august 1980. La vremea respectiva, incidentul nu prea a fost mediatizat in Romania, deoarece regimului comunist nu-i convenea sa vada in ziare astfel de stiri. Pe plan international, insa, a fost o poveste de senzatie, pentru ca rareori se intimpla ca din 150 de pasageri aflati la bordul unui avion prabusit in apele Atlanticului si rupt in doua din cauza impactului sa nu fie decit o singura victima si aceea decedata in urma unui atac de cord produs pe fondul panicii. Cert este ca pasagerii erau marinari care mergeau sa schimbe echipajele a doua pescadoare, dintr-un port al Mauritaniei. Fusesera recrutati din rindul pescarilor de prin delta si de pe lunca Dunarii, iar dupa ce s-au vazut in ocean nu s-au pierdut cu firea si au inotat citiva kilometri pina la tarm, scotindu-si din apa si colegii raniti. Comandorul Gavrila isi aminteste la fel de limpede, dupa aproape 27 de ani, cum instinctul de supravietuire i-a invins spaima, iar trupul sau, calit in numerosii ani de instructie, a reusit sa inoate continuu citeva ore, apoi s-a prabusit, sleit de orice farima de putere, imediat cum a simtit pamintul sub picioare.

Un zbor cu probleme

"In vara anului 1980, eram ofiter al Marinei Militare, capitan de rangul 3. Am fost instiintat ca sint detasat la Intreprinderea de Pescuit Oceanic, pentru a prelua comanda unui pescador si mi s-au dat citeva saptamini de pregatire. Mai facusem doua voiaje intr-o asfel de postura, asa ca aveam ceva experienta si m-am apucat imediat sa studiez zona unde urma sa pescuim si sa imi alcatuiesc un echipaj. Marinarii de pe navele de pescuit oceanic aveau o reputatie destul de proasta, in perioada aia, dar cine ajungea sa ii cunoasca, sa vada ce conditii au de infruntat pe mare si cum reusesc sa le faca fata, isi schimba repede parerea", isi incepe povestea comandorul Gavrila, acum un pensionar respectabil, in virsta de 69 de ani, domiciliat intr-un bloc de pe Calarasi. Pe 6 august 1980, cei 86 de oameni din echipajul navei "Milcov", impreuna cu aproximativ tot atitia colegi din echipajul navei "Jiul", asteptau pe aeroportul "Otopeni" imbarcarea intr-un avion care sa-i duca in Mauritania. Acolo se aflau cele doua vase si echipajele aferente, ce asteptau sa fie schimbate. Primul semn rau s-a facut simtit cind aparatul de zbor, un "Tupolev 154", de fabricatie sovietica, a fost gasit cu defectiuni, iar plecarea s-a aminat citeva ore. Intr-un final, oficialii aeroportului au decis ca avionul poate zbura si au imbarcat la bord si o echipa de mecanici, pentru orice eventualitate. "Atunci chiar am facut o gluma la adresa echipei respective: "Asta-i avion, nu-i camion, sa-l tragi pe dreapta si sa-l repari!"", isi aminteste comandorul Gavrila. Din pacate, nenorocirea a lovit, fara ca mecanicii sa aiba vreo sansa sa faca ceva! Vina le-a apartinut indrumatorilor de zbor ai aeroportului din Nouadhibou, Mauritania, care nu au anuntat, conform uzantelor internationale, ca aparatura de ghidare din turnul de control s-a defectat. Asa se face ca pilotul roman n-a fost avertizat din timp sa se indrepte spre alt aeroport si a trebuit sa caute singur, noaptea, unghiul de intrare pe pista. Cind a inceput aterizarea, copilotul a sesizat ca aparatul se afla deasupra apei, iar pilotul n-a putut face altceva decit sa incerce o amerizare cit mai putin fortata. "Omul acela ne-a salvat viata. Daca s-ar fi panicat si ar fi incercat sa ridice aparatul, probabil ca-l izbea cu coada de apa si-l facea tandari. In fractiunea aceea de secunda, el a luat decizia de a aseza aeronava pe apa cit mai drept posibil, iar din cauza efortului de a tine mansa sub control, a facut ruptura de bicepsi. Eu, ca si comandant de nava, avusesem onoarea de a primi un loc chiar linga cabina pilotilor. Pina la urma, onoarea asta s-a intors impotriva mea, fiindca acel loc a fost printre cele mai afectate. Primul impact cu apa l-am simtit ca pe un cutremur. Al doilea impact - avionul ricosa pe suprafata oceanului - a fost ca atunci cind un bloc incepe sa cedeze la cutremur, iar la al treilea parca ne-am prabusit in fundul iadului: totul in jur s-a dezintegrat si in doar citeva secunde m-am trezit scufundat in apa. Norocul nostru a fost, totusi, ca avionul s-a lovit de un banc de nisip subacvatic iar partea din spate a ramas suspendata de acesta, in timp ce cabina si partea din fata se aflau sub apa", povesteste fostul comandant.

Disciplina militara i-a salvat viata

In orele urmatoare, Nicolae Gavrila a inteles ca regulamentele militare, care ii facusera atitea zile amare in timpul instructiei, nu sint concepute din placerea sadica a cuiva de a-i chinui pe soldati, ci pentru a salva vieti, in situatiile de criza. "Sint experiente acumulate in zeci, sute de ani, si concentrate in citeva fraze", opineaza el. Inca buimac, braileanul a reusit sa iasa din cabina scufundata in apa si a inceput sa inoate precipitat cit mai departe de corpul avionului rupt in doua, de frica sa nu se produca o explozie. Dupa un timp, cind a zarit raza de lumina a farului de coasta din Nouadhibou, a realizat ca inota, intr-o singuratate stranie si apasatoare, in directia gresita. Nu auzea pe nimeni in jur, desi probabil ca epava se afla la doar citeva zeci de metri. S-a intors, dar imediat dupa asta s-a lasat o ceata groasa de nu se mai vedea la nici un metru in fata. Gavrila a continuat sa inoate, realizind cit de corecta e o prevedere de regulament care pina atunci i se paruse aberanta: niciodata sa nu urci pe o nava fara sa-ti desfaci sireturile. El avea in picioare pantofi fara siret, ce se descaltau extrem de usor, in conditii normale. In apa insa, s-a chinuit zece minute sa-i dea jos, fiindca nu se mai putea mentine la suprafata din cauza lor. O alta regula marinareasca: sa porti un pulover cind navighezi pe ape reci. "Pina atunci gindeam: la ce bun un pulover daca e sa cazi in apa si sa te uzi pina la piele. In apele de coasta ale Mauritaniei, desi ziua sint temperaturi de peste 40 de grade, noaptea se ajunge la aproape zero grade. Era in jur de 4.00 dimineata si am constatat ca bratele imi inghetasera sloi doar pina unde ajungeau minecile scurte ale camasii. Restul corpului, chiar acoperit cu o singura camasa si pantaloni, se mentinea la o temperatura acceptabila". In fine, o alta binecuvintare a instructiilor grele: orele nesfirsite de inot. In timp ce lupta sa isi salveze viata, Gavrila isi amintea cum era dus, laolalta cu ceilalti cadeti, in larg, pina nu se mai zarea tarmul. Sareau apoi in apa si erau lasati sa inoate pina pe pamint, supravegheati din barci. Cine obosea si trebuia luat in barca se confrunta cu dispretul instructorilor si colegilor si trebuia sa faca fata unui program si mai incarcat de exercitii fizice. Asadar, in apele reci ale noptii, ofiterul de marina reusea sa mentina un ritm constant, chiar si dupa doua ore de inot continuu, cind, prin ceata deasa a auzit cum se sparg valurile de tarm si a realizat ca mai are putin si e salvat. Chinurile sale erau, insa, departe de a se termina: "Dintr-o data a inceput refluxul, iar refluxul in Atlantic nu-i joaca de copil, e ca un torent care trage tot dupa el. In doar citeva minute, ma aflam din nou la kilometri de tarm. Au fost momente de cumpana, cind simteam ca nu mai pot rezista, dar psihicul m-a ajutat sa o iau de la capat. Am inceput din nou sa inot in directia spre care banuiam ca e tarmul. De data asta, s-a dovedit ca o nimerisem. Directia era buna, dar puterile incepusera sa ma lase. Inghiteam tot mai multa apa si aproape ca m-am panicat cind am vazut ceva negru, foarte aproape de mine. Studiasem zona, ca trebuia sa pescuim acolo, si stiam ca e plina de rechini. Din fericire, pata neagra nu voia sa ma manince ci, dimpotriva, mi-a salvat viata. Era o geanta diplomat, de care m-am sprijinit pentru a-mi odihni, pe rind, bratele si cu ajutorul careia am reusit din nou sa ma apropii de mal. Am auzit voci si am inceput sa strig, iar citiva dintre marinarii mei, care reusisera sa gaseasca de la bun inceput drumul spre tarm, fara a se confrunta cu refluxul, au sarit dupa mine si m-au scos afara. Cind am simtit nisipul sub talpi, picioarele nu m-au mai ajutat si m-am prabusit pur si simplu. Baietii mi-au dat sa beau coniac si m-au frectionat, pina mi-am revenit si am preluat controlul situatiei", povesteste comandorul Gavrila.

Alergind peste dune de nisip

Cind si-a venit in simtiri, comandantul de nava a realizat ca circa 20 dintre subalternii sai ii sint alaturi. Ulterior, avea sa afle ca si alti pasageri ai avionului, cazut la circa 3 km distanta de tarm, reusisera sa inoate pina pe plaja. Pilcuri de supravietuitori asteptau sa vina ziua, ca sa vada unde se afla. Circa 50 de pasageri ramasesera pe epava rupta in doua, catarati pe aripi, in asteptarea echipelor de salvare. "In grupul meu, erau patru raniti foarte grav, ce fusesera adusi la mal de colegii lor. Cind s-a facut lumina, am observat la circa 100 m distanta o masina. S-a dovedit ca este o echipa de ziaristi sovietici, care, nu pot sa imi dau seama cum, reusisera sa afle de accident. In schimb, cei de la turnul de control habar nu aveau. Linga noi, se afla si un post de observatie al armatei mauritane. Un soldat, imbracat in uniforma, un fel de salopeta din blugi, si inarmat cu o pusca cu baioneta, cum aveam noi prin primul razboi mondial, statea deoparte si observa ce se intimpla. I-am rugat pe rusi sa ne transporte ranitii si au fost de acord, fara probleme. Cu soldatul ne-am inteles mai greu, in franceza, dar si el a acceptat sa ne conduca, pe astia care ne mai puteam deplasa, pina in oras. Atunci am vazut prima data dune de nisip. Erau inalte cit blocurile de pe la noi, iar mauritanul fugea pe ele ca la curse. Noi abia ne tiram, iar el se intorcea si ne striga, rizind: "Olimpiada, Olimpiada!" - ca tocmai fusese olimpiada de la Moscova - si continua sa fuga. La spitalul din Noadhibou am constatat ca nu exista decit personal cu pregatire medie, asistente si infirmieri. Din fericire, acolo am fost intimpinati de un american ce s-a recomandat drept reprezentantul fortelor aeronavale ale SUA. M-a intrebat daca ne poate fi de folos cu ceva si l-am rugat sa ne asigure un personal medical calificat, pentru ingrijirea ranitilor. A promis ca in 4 ore va fi acolo o echipa de chirurgi din Marsilia si asa s-a si intimplat, dupa ceas. In schimb, ambasada Romaniei din Mauritania a trimis abia a doua zi pe cineva, sa ne aduca niste cizme de cauciuc. Cind l-au vazut baietii, aproape ca l-au luat la bataie". Comandorul Gavrila mai povesteste ca, o zi si jumatate, romanii raniti mai usor au fost gazduiti la un internat, iar ceilalti au ajuns pe nave. Singurul deces consemnat a fost al unui sef mecanic, pe care Gavrila insistase sa il ia in echipaj, desi mai avea doar citeva luni pina la pensie. "Era un profesionist remarcabil si am insistat mult pina a consimtit sa vina. Inca imi mai fac mustrari de constiinta, pentru ca, fiind in virsta, a suferit un atac de cord, in momentul cind avionul a avut primul contact cu apa", spune pensionarul de acum, cu vocea gituita de emotie. El este putin suparat pe o stewardesa, protagonista a aceluiasi accident, care in ultima perioada a aparut in presa si la televiziuni, spunind ca personalul de pe aeronava i-a ajutat pe marinari sa iasa din apa, cu ajutorul vestelor de salvare. "Nimeni nu si-a pus vesta, fiindca erau neintretinute si nefolosite si se lipisera de nu le mai puteai desface nici daca trageai cu tancul de ele! Baietii s-au descurcat singuri, ca apa era elementul lor", spune marinarul brailean.

Intrebari fara raspuns

La doar doua zile de la accident, un alt avion "Tarom" a sosit in Mauritania, pentru a-i lua pe marinarii raniti. De altfel, toti pasagerii avionului prabusit au fost intrebati daca vor sa ramina pe navele de pescuit sau revin in tara. Cei mai multi au optat sa ramina. Capitanul de rangul 3 Nicolae Gavrila s-a intors, la sotie si la cele doua fiice, mai putin din cauza ranilor suferite, cit din alt motiv, pe care ni-l marturiseste oarecum jenat: "Am pierdut toate bagajele in urma impactului iar eu, ca si comandant de nava, aveam nevoie de tinutele de protocol la intilnirile cu oficialii straini! Asa ca am preferat sa ma intorc si sa amin voiajul pentru alta data". Singurul obiect pe care il mai are din momentul accidentului este un ceas de mina sovietic, marca "Poljot". Se oprise exact la ora impactului cu apa, 3.00 a.m., dar, in timp, mecanismul a cedat, iar limbile au alunecat in alte pozitii. Geanta diplomat folosita pe post de vesta de salvare s-a macinat odata cu trecerea anilor si s-a pierdut. "Probabil de la apa sarata!", banuieste Nicolae Gavrila. Desi, ca ofiter in armata unui stat socialist, ar fi trebuit sa ignore orice avea legatura cu religia, el a devenit un om credincios dupa ce a aflat ca intr-unul dintre buzunarele diplomatului ce i-a iesit miraculos in cale se afla o icoana.
In toti cei 27 de ani scursi de la accident, o intrebare nu i-a dat pace comandorului brailean: cum se face ca, desi erau raniti si pierdeau singe, marinarii porniti inot catre tarm n-au fost atacati de rechini? A gasit trei explicatii: unul dintre motoarele aeronavei a continuat sa functioneze aproximativ o ora dupa probusire, iar vibratiile sale i-au gonit pe pradatorii marini; doi: rechinii s-au indepartat de tarm, fiindca era perioada refluxului si, trei: oamenii au fost protejati de delfini, care au facut scut in jurul lor. Oricare ar fi explicatia stiintifica, ramine cert faptul ca Gavrila, alaturi de alti doi-trei braileni aflati in avion si de ceilalti pasageri, a reusit sa ajunga teafar la tarm si sa-si traiasca viata in continuare, chiar daca sub umbra teribilului eveniment caruia a fost nevoit sa-i faca fata.




Categorie articol: 

Comentarii