Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Să ne mai facem că sterilizăm

Dar care este efectul acestora în viaţa reală? Ca să fim sinceri, aproape zero. Echipele precedente au sterilizat vreo 100 de câini, echipa care urmează poate că va mai reuşi 100, în cel mai fericit caz. Ce înseamnă asta în contextul în care pe străzile Brăilei îşi fac veacul peste 10.000 de câini vagabonzi? În ritmul de 50 - 100 de câini pe lună, ar fi nevoie de "numai" vreo 16 ani ca să se ajungă ca toţi câinii să fie sterilizaţi. Asta fără a pune la socoteală faptul că cei peste 10.000 de câini se înmulţesc într-un ritm mult mai rapid decât poate cineva să sterilizeze vreodată.

De fapt, ne amăgim singuri. Iar aceste acţiuni ale unor organizaţii de voluntari de a steriliza ici-colo câţiva căţei nu fac altceva decât să ascundă adevărata problemă. Mai ales că nu s-a mai auzit nimic despre vreun plan de acţiune la nivel local şi naţional pentru rezolvarea problemei câinilor comunitari. A rămas ca-n tren, aşa cum s-a întâmplat în ultimii 20 de ani. Fiindcă fără un plan de sterilizare în masă, în care să se implice autorităţile locale ori naţionale, micile acţiuni ale voluntarilor nu rezolvă nimic. Pentru că, se ştie, sterilizări de genul acesta s-au mai făcut. Şi la Brăila, şi în alte oraşe. Şi, au avut vreun efect? În afară de a vedea pe străzi câţiva câini cu "cercei" galbeni în ureche, cum s-a rezolvat, de fapt, problema invaziei la care ţara este supusă la modul cel mai propriu cu putinţă?

Evităm să tranşăm problema, ne facem că sterilizăm, ne facem că avem adăposturi, cheltuim bani pentru fel de fel de programe - de voluntariat sau oficiale - dar adevărata problemă nu este deloc sterilizată. Dimpotrivă, se acutizează de la o zi la alta.

În tot acest context, acuzarea, de către Poliţie, a unui paznic al unui fond de vânătoare că a împuşcat un câine vagabond care-l atacase, mi se pare de un penibil cumplit. Mai ales că omul se afla în timpul serviciului, iar fondurile de vânătoare chiar trebuie apărate atât de braconieri, cât şi de câinii vagabonzi sălbăticiţi. Situaţia este de un paradox revoltător, iar a pune câinii fără stăpân mai presus de oameni tinde să devină o situaţie normală. Adică împuşcăm urşi care atacă vite, dar nu se mai pot împuşca nici câinii care atacă oameni. Până când nu vom realiza că locul câinilor nu este nici în pădure, nici pe câmp, nici pe străzile oraşelor şi nici în scările blocurilor, ci doar în curţile sau casele oamenilor înseamnă că trăim în vremuri sălbatice.




Categorie articol: 

Comentarii