Am inceput de citeva saptamini un proiect care m-a adus in legatura cu multi dintre romanii, studenti, doctoranzi, profesori si personal administrativ, care studiaza sau muncesc in universitati americane din asa-numitul Midwest (o zona geografica cuprinsa aproximativ intre statele Pennsylvania si Nebraska). In functie de marimea universitatilor, mai pe peste tot gasesti intre 5-6 si 90-100 de romani. Sint doctoranzi in cele mai variate domenii. Studiaza literatura, matematica, stiinte politice, chimie. Un numar impresionant studiaza economie si afaceri. Contingente serioase sint in departamentele de computere si informatica. Cercetatorii romani aduc contributii esentiale in varii proiecte in biologie, genetica, matematici superioare. Sint scriitori si critici literari, publicati de reviste de renume. Sint intervievati si ascultati cu respect.
Si cum stateam intr-o circiuma cu saisprezece dintre ei, ne sorbeam berile si faceam bancuri, m-a cuprins un sentiment enorm de tristete. Am vrut sa li-l impartasesc celor prezenti in acea seara de ianuarie. Dar m-a oprit ceva. Mi-am recapitulat propriile incercari de a penetra status quo-ul cultural si stiintific din tara si am preferat sa nu ii amarasc si pe ei cu gindul care ma invaluise pe mine. Mi i-am imaginat pe toti cei de acolo, plus pe ceilalti, informaticienii, microsoftistii care fac bani grei pentru Bill Gates, dar si pentru ei insisi, agentii de bursa care au absolvit mate la Bucuresti, economistii care isi iau doctorate si MBA-uri in scoli de prestigiu, statisticienii cu doctorate la MIT, chimistii, geneticienii, matematicienii, umanistii, pe toti mi i-am imaginat pentru un moment in Romania, primiti cu bratele deschise, cu oferte serioase de slujbe in care sa se poata dezvolta si in care sa produca cunoastere si recunoastere pentru tara din care provin.
M-am trezit repede din reverie, cu o bataie pe umar. Unul dintre noi, doctorand in pedagogie la o universitate din Chicago, se grabea acasa. "Vine nevasta-mea de la munca in curind", mi-a soptit. I-am zimbit si i-am strins mina. Era, in camera acelei circiumi de pe strada Woodlawn din sudul Chicago-ului, o imensa concentrare de materie cenusie de valoare pe centimetru patrat. Iar acesta elita intelectuala nu se adunase acolo decit dintr-un singur motiv: impartaseau aceeasi origine. Veneau din acelasi loc de pe glob.
Romania are nevoie de acesti specialisti, dar nu are curajul sau demnitatea sa o recunoasca. Huliti la inceputurile fenomenului de brain drain, multi dintre cei care plecau la jumatatea anilor ’90 se gindeau sa se intoarca in tara si sa contribuie la revenirea ei printre tarile respectabile ale lumii. Unii s-au intors, tristi si obositi de traiul printre straini. Altii au ramas. Au copii, familii. Viata lor e aici. Vorbesc romana fluent, fara accente si sclifoseli. Doar din cind in cind le mai scapa cite-un verb aiurea, cite-o expresie calchiata. Universitarii romani de astazi din Statele Unite, Japonia si Europa, doctoranzii si cercetatorii sint cei pe care un faimos critic literar ii acuza de lasitate acum citiva ani pentru ca isi paraseau locurile de bastina. Si nu numai lasi, dar si incapabili de a deveni cineva in tara lor, ii mai numea cel in cauza. Renumitul critic literar se insela, insa, amarnic. Cei care plecau o faceau nu pentru ca neputinta de a deveni cineva le era intrinseca lor, ci pentru ca nu aveau loc sa devina cineva pe masura talentului si inteligentei lor. Dar pentru ca parerea acelui critic o exprima pe cea a multora dintre corifeii intelectualitatii conducatoare a societatii civile, nimeni nu a venit in sprijinul celor care plecau. Nimeni nu vine in sprijinul lor nici astazi. Nimeni nu ii cheama inapoi, pentru ca nimeni nu crede ca e nevoie de ei. Romania isi este auto-suficienta, desi presedintele Basescu se plinge de lipsa specialistilor. Specialistii exista, dle presedinte. E nevoie de cineva ca dumneavoastra pentru a-i readuce in tara si pune in slujba Romaniei. Va stau la dispozitie cu adrese de email sau numere de telefon. Dumneavoastra numiti domeniile de care aveti nevoie.
Si cum stateam intr-o circiuma cu saisprezece dintre ei, ne sorbeam berile si faceam bancuri, m-a cuprins un sentiment enorm de tristete. Am vrut sa li-l impartasesc celor prezenti in acea seara de ianuarie. Dar m-a oprit ceva. Mi-am recapitulat propriile incercari de a penetra status quo-ul cultural si stiintific din tara si am preferat sa nu ii amarasc si pe ei cu gindul care ma invaluise pe mine. Mi i-am imaginat pe toti cei de acolo, plus pe ceilalti, informaticienii, microsoftistii care fac bani grei pentru Bill Gates, dar si pentru ei insisi, agentii de bursa care au absolvit mate la Bucuresti, economistii care isi iau doctorate si MBA-uri in scoli de prestigiu, statisticienii cu doctorate la MIT, chimistii, geneticienii, matematicienii, umanistii, pe toti mi i-am imaginat pentru un moment in Romania, primiti cu bratele deschise, cu oferte serioase de slujbe in care sa se poata dezvolta si in care sa produca cunoastere si recunoastere pentru tara din care provin.
M-am trezit repede din reverie, cu o bataie pe umar. Unul dintre noi, doctorand in pedagogie la o universitate din Chicago, se grabea acasa. "Vine nevasta-mea de la munca in curind", mi-a soptit. I-am zimbit si i-am strins mina. Era, in camera acelei circiumi de pe strada Woodlawn din sudul Chicago-ului, o imensa concentrare de materie cenusie de valoare pe centimetru patrat. Iar acesta elita intelectuala nu se adunase acolo decit dintr-un singur motiv: impartaseau aceeasi origine. Veneau din acelasi loc de pe glob.
Romania are nevoie de acesti specialisti, dar nu are curajul sau demnitatea sa o recunoasca. Huliti la inceputurile fenomenului de brain drain, multi dintre cei care plecau la jumatatea anilor ’90 se gindeau sa se intoarca in tara si sa contribuie la revenirea ei printre tarile respectabile ale lumii. Unii s-au intors, tristi si obositi de traiul printre straini. Altii au ramas. Au copii, familii. Viata lor e aici. Vorbesc romana fluent, fara accente si sclifoseli. Doar din cind in cind le mai scapa cite-un verb aiurea, cite-o expresie calchiata. Universitarii romani de astazi din Statele Unite, Japonia si Europa, doctoranzii si cercetatorii sint cei pe care un faimos critic literar ii acuza de lasitate acum citiva ani pentru ca isi paraseau locurile de bastina. Si nu numai lasi, dar si incapabili de a deveni cineva in tara lor, ii mai numea cel in cauza. Renumitul critic literar se insela, insa, amarnic. Cei care plecau o faceau nu pentru ca neputinta de a deveni cineva le era intrinseca lor, ci pentru ca nu aveau loc sa devina cineva pe masura talentului si inteligentei lor. Dar pentru ca parerea acelui critic o exprima pe cea a multora dintre corifeii intelectualitatii conducatoare a societatii civile, nimeni nu a venit in sprijinul celor care plecau. Nimeni nu vine in sprijinul lor nici astazi. Nimeni nu ii cheama inapoi, pentru ca nimeni nu crede ca e nevoie de ei. Romania isi este auto-suficienta, desi presedintele Basescu se plinge de lipsa specialistilor. Specialistii exista, dle presedinte. E nevoie de cineva ca dumneavoastra pentru a-i readuce in tara si pune in slujba Romaniei. Va stau la dispozitie cu adrese de email sau numere de telefon. Dumneavoastra numiti domeniile de care aveti nevoie.
