Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Relaxarea - o misiune imposibilă

Orice s-ar spune, este clar că restricţiile impuse de starea de urgenţă au avut, cât de cât, efectul scontat din punct de vedere medical: numărul cazurilor de COVID a fost ţinut sub control, rata de infectare a fost una totuşi redusă, iar spitalele au putut gestiona, chiar lejer în multe situaţii, cazurile grave, dat fiind numărul lor constant mic - în jur de 250 de internaţi în secţiile de ATI.  Oricât de greu de suportat ori de înţeles au fost acestea, oricât de discutabile - unele chiar greşite sau aberante -, măsurile restrictive luate de autorităţi au fost, în mare măsură, benefice. Cine spune că nu erau necesare asemenea măsuri dure, pentru un număr atât de mic de bolnavi sau de morţi, nu realizează sau nu vrea să înţeleagă că aceste numere mici se datorează tocmai măsurilor luate. Şi n-au fost chiar printre cele mai dure restricţii adoptate de o ţară europeană. Desigur, în realitate, numărul de infectaţi a fost şi este mult mai mare, dar, una peste alta, autorităţile au gestionat totuşi bine situaţia - una dintre cele mai bune măsuri fiind carantinarea celor care au venit din străinătate, din zonele „roşii”.

Evident, au fost şi bâlbe. Au fost şi multe dovezi de incompetenţă crasă. Au fost şi abuzuri, unele strigătoare la cer. Au fost însă şi o mulţime de inconştienţi ori rău-intenţionaţi, care meritau amendaţi aspru. Da, s-a ales praful de efectul coercitiv al stării de urgenţă, odată cu decizia Curţii Constituţionale a României (bazată, totuşi, pe o realitate evidentă, dacă vrem să fim obiectivi), dar măcar a venit spre finalul perioadei. Da, bâlbele continuă, chiar la modul condamnabil, în privinţa stării de alertă care ar trebui instituită după terminarea stării de urgenţă! De parcă nu ar fi avut timp de acum o lună, guvernarea pare luată prin surprindere de noua situaţie. Ca să nu mai vorbesc despre explicaţiile de-a dreptul penibile legate de purtarea obligatorie a măştilor, de modul în care ar trebui să se circule în mijloacele de transport în comun sau despre posibilitatea de a părăsi localitatea de domiciliu după data de 15 mai!

Totuşi, marele merit al măsurilor restrictive este acela că a adus în conştiinţa publicului un gen de comportament cu care mulţi se pot obişnui: comportamentul responsabil şi preventiv. Evident, ignoranţii, nesimţiţii, conspiraţioniştii şi neamurile proaste vor continua să se poarte iresponsabil. Sunt cei care nu dau doi bani în general pe reguli de conduită socială, cei cărora nu le pasă de legi şi de alţii ori cei care cred că totul este o conspiraţie mondială la adresa lor, a României, a Lumii, că virusul nu există, că nici morţii de Covid nu există ori că nimic nu li se poate întâmpla lor.

Mai sunt şi cei din extrema cealaltă, paranoicii, care cred că acest virus chiar e unul ucigaş şi că, dacă l-ai contractat, gata, se lasă automat cu deces, oameni care nu vor ieşi oricum din casă, care ar purta măşti şi mănuşi şi dacă s-ar afla singuri în vârf de munte. Ei nu sunt o problemă pentru nimeni - din moment ce se feresc în acest hal, nici nu au cum să contracteze sau să răspândească virusul.

Însă, indiferent de măsurile care vor fi implementate sau care vor putea fi aplicate după data de 15 mai, mulţi oameni au învăţat să fie precauţi şi, astfel, să fie mai responsabili. Pentru că o persoană responsabilă, care aplică recomandările autorităţilor guvernamentale sau medicale, nu poate nici contracta virusul şi nici nu-l poate răspândi. Şi pare că, la nivel guvernamental, acesta a fost şi scopul relaxării generale: de a transfera responsabilitatea de la stat către societate, de a trece răspunderea de la nivelul guvernului la nivelul fiecărui individ. Un pariu pus de stat cu fiecare român în parte şi cu societatea în general. Un fel de „e timpul ca, de acum încolo, să aveţi grijă fiecare de voi, ca să nu stricăm tot ceea ce s-a făcut până acum”. O misiune lăudabilă şi chiar necesară, dar care, analizată prin prisma comportamentului general al majorităţii românilor, mie mi pare - deşi aş vrea să nu am dreptate - una de-a dreptul imposibilă! Partea bună este că nu trebuie să treacă decât 2 săptămâni ca să ne dăm seama de asta.




Categorie articol: 

Comentarii

Recomandari din aceeasi categorie