În sistemul de învăţământ, în fond, totul pleacă de la profesor, de la învăţător. Dacă învăţătorul renunţă la orele de sport pentru ore suplimentare la matematică sau limba română, şi la gimnaziu elevul va face la fel. La liceu, un elev care a cam "sărit" peste orele de sport până atunci va găsi soluţii pentru a obţine scutiri medicale. Faptul că ministrul Andronescu a tăiat în carne vie planurile cadru, trecând la extracurriculare sportul, pentru ca elevii să aibă mai puţine ore este, din punctul meu de vedere, un lucru foarte bun. Nu poţi face învăţământ de calitate cu elevi obosiţi şi plictisiţi. Însă această reformă nu ar trebui să se oprească aici.
Un învăţământ de calitate presupune ca la final, "produsul" să fie viabil pe piaţa muncii. Astăzi, dacă nu îţi place activitatea desfăşurată la locul de muncă şi nu ai un dram de talent pentru ea, nu ai nicio şansă pentru obţinerea performanţelor, şi, în final, a banilor. Logica firească ar fi ca sistemul de învăţământ să descopere în elevi ceea ce le place şi să le cultive aceste pasiuni pentru ca ei mai târziu, la facultate, să ştie ce îşi aleg. Face sistemul nostru aşa ceva? În niciun caz!
Sistemul nostru este unul concentrat la matematică şi limba română. Se face matematică din greu, chiar de la grădiniţă. În clasa I mulţi părinţi sunt deja depăşiţi de situaţie dacă vor să-şi ajute copilul. Matematica dezvoltă logica, gândirea, ajută elevul să fie mai ordonat, mai coerent, chiar şi atunci când tratează subiecte din domeniul umanist. La fel, disciplinele umaniste sunt şi ele folositoare pentru că studierea lor duce la formarea unei culturi generale şi deschid apetitul pentru domeniul artistic. Însă a studia aproape de toate în liceu deja nu mai formează o cultură generală, ci îndepărtează elevii de şcoală. Dacă şi la liceu se urmăreşte formarea unei vaste culturi generale, atunci de ce se mai fac specializări?
La noi, disciplinele studiate sunt grupate în şapte arii curriculare care au în comun anumite obiective şi metodologii şi care oferă, în principiu, o viziune interdisciplinară asupra obiectelor de studiu. Aceste arii curriculare sunt: Limbă şi comunicare, Matematică şi Ştiinţe ale naturii, Om şi societate, Arte, Educaţie fizică şi sport, Tehnologii, Consiliere şi orientare. Normal ar fi ca, în funcţie de specializare, să studiezi mai multe discipline din aria curriculară corespunzătoare, iar din celelalte elevul să aibă câte o oră pe săptămână, doar pentru a nu fi cu totul rupt de domeniul respectiv. Mai mult, aş merge până acolo încât elevul să-şi poată alege o disciplină, nu să fie aleasă în funcţie de ce profesori mai are angajaţi şcoala, profesori care nu pot fi daţi afară. Dacă s-ar face aşa ceva, orarul elevilor ar fi mult mai lejer, copiii ar studia ce-i interesează şi ar veni la şcoală cu plăcere, ar apărea performanţa la toate nivelurile, de la colegii până la şcolile de arte şi meserii sau liceele tehnologice. Un elev, oricât de "rău" ar fi, dacă ar găsi ceva interesant în ceea ce spune profesorul ar sta cuminte în clasă şi şi-ar respecta dascălul.
În societatea noastră, educaţie cu forţa, aşa cum înţeleg mulţi dascăli să facă, nu se mai poate, pentru că unii elevi ajung să respingă tot ce vine din partea şcolii, iar alţii, de care profesorii trag la toate olimpiadele, ajung să termine liceul fără să aibă habar ce le place cu adevărat. Şi îşi vor alege o meserie după criteriul financiar exclusiv, ratând startul în viaţă. Toţi angajaţii din învăţământ ar trebui să conştientizeze că ei dau societăţii un "produs" special, iar dacă societatea nu e mulţumită, ei nu vor avea parte de bani şi nici de respect. Asta ar trebui să conştientizeze, să accepte şi să înveţe profesorii, iar sistemul ar funcţiona de la sine.
Reforma reformelor. Educarea educatorilor
Ideea de a duce orele de sport în zona activităţilor extracurriculare, va avea, cred eu, două mari avantaje: profesorul va fi obligat să facă ore atractive pentru a avea elevi, iar elevii vor învăţa să iubească sportul, chiar şi cei care nu au făcut acest lucru până atunci. În această ecuaţie este esenţială atitudinea profesorului, care nu mai poate fi doar un funcţionar care semnează ora făcută.
