Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Profesorul care sfinţeşte clasa

Îmi amintesc, în urmă cu vreo două săptămâni, când colega mea Liliana Nistor, autoarea articolului “În spatele roboţilor”, a ajuns în redacţie după întâlnirea de documentare. Era pur şi simplu extaziată de ceea ce văzuse şi trăise în acea „altfel de clasă”. O clasă ieşită din tipare, un fel de oază de energie şi relaxare, în care vreo 20 de elevi de toate vârstele, de la gimnaziu la liceu, uniţi de aceeaşi pasiune, sfidau prezentul şi construiau viitorul. Ce a frapat-o pe Lili? Ei bine, complet atipic pentru şcoala românească, în clasa aceea, orice barieră care în mod „normal” ar fi trebuit şi ar fi putut să-i separe  (vârstă, pregătire, statut) era complet ştearsă, elevi şi profesor, ca într-o echipă puternică şi unitară, dezbăteau, propuneau, vorbeau liber şi îşi expuneau părerile fără nicio reţinere ori teamă de a greşi. Construiau împreună, fiecare era la fel de important, fiecare idee la fel de valoroasă. Ba mai mult, de la motoraşe, senzori, cabluri, şurubele, piese ce ţin de tehnică, la elastice, beţe, cartoane, cutii şi piese lego, în clasa aceea, ca şi oamenii, fiecare obiect era la fel de important. Căci pentru micii inventatori, şi cel mai banal lucru putea înlocui oricând cu succes ceva ce în mod normal ar fi costat o mică avere. De exemplu, Lili încă avea emoţii când ne povestea cum unul dintre copii îi explicase că, la un roboţel, fiind în criză de timp, printr-o idee năstruşnică, au reuşit să înlocuiască unele piese cu nişte banale beţe de curăţat urechea. Şi ce nebunie a fost când au constatat că improvizaţia aceea chiar a funcţionat! De fapt, tot ce i-au povestit părea o întreagă nebunie. Şi cum altfel să fie, când ai în faţă nişte puştani care din mai nimic reuşesc să facă ştiinţă şi artă. Pentru că da, e o adevărată artă să transformi banalul în wow, lăsând totuşi senzaţia că totul e extrem de simplu, o distracţie, o joacă.

Da, toţi copiii aceştia sunt speciali, sunt minunaţi, dar trebuie să recunoaştem că toate meritele, ideile geniale şi aptitudinile lor ar fi rămas nevalorificate dacă un dascăl nu le-ar fi descoperit potenţialul şi n-ar fi avut curajul să-i strângă laolaltă şi să se-ncumete să plece cu ei la drum. Un drum plin de obstacole spre un viitor promiţător, în condiţiile extrem de grele ale unui prezent complet anapoda, înţepenit în norme, reguli, note, programe depăşite şi lipsuri financiare. 

Într-o altfel ţară, cel mai probabil, Paul Pruş, iniţiatorul Clubului de Robotică de la Colegiul Murgoci, liderul echipei „Velocity”, ar fi doar un profesor care-şi face bine meseria. În România, el este, însă, încă un temerar. Căci nu vă închipuiţi că în încorsetarea din care se zbate să răzbească învăţământul românesc e simplu să spargi bariere şi tipare, e uşor să-ţi asumi şi să reuşeşti să furi startul. Căci asta face acum echipa „Velocity”, cu implicare, dăruire şi asumare, fură un start. Exact cum în urmă cu ani, un alt profesor de poveste de la Murgoci, Nicoleta Becheanu, a transformat clasica oră de fizică în astronomie şi astrofizică şi, împreună cu elevii ei şi câţiva colegi s-au aşezat la o altă linie de pornire decât cea impusă de programa şcolară. Iar rezultatele se văd şi astăzi în loturile de olimpici ce reprezintă România în competiţiile internaţionale pe aceste două domenii. De aceea, sunt convinsă, peste ani,  ne vom mândri la fel şi cu copiii aceştia, chiar n-am niciun dubiu, vor ajunge departe. E legea aceea nescrisă care confirmă întotdeauna: atunci când la mijloc nu e doar inteligenţă, ci şi dăruire şi pasiune, finalul nu poate fi decât performanţa.

Aşadar, vă felicit copii! Iar în faţa dvs, domnule profesor, MĂ ÎNCLIN!

Sper doar să găsiţi nişte oameni care să vă ajute financiar altfel încât să vă puteţi canaliza toată atenţia pe ceea ce e cu adevărat important – ideile geniale care ţin atât de unită această fantastică echipă.




Categorie articol: 

Comentarii