Principii

Exista o anumita sensibilitate care poate construi in jur de sine un sistem imuabil de valori, pas cu pas sau punct cu punct, intocmai ca pe un edificiu fara stralucire dar cu o structura de rezistenta impecabila, stiind sa identifice ulterior fiecare caramida, fiecare pumn de aluat ce da consistenta constructiei. Totul insa se realizeaza in timp, cu multa migala si constiinciozitate, printr-o disciplina riguroasa care, de cele mai multe ori, apare celor din jur ca un soi de habotnicie sau de tendinta schizoida. Oamenii pe care-i vedem zi de zi pe strada, in casa sau prin supermarketuri sint, de fapt, acumulari de emotii, cuvinte, ratiuni subordonate unor principii respectate sau nu in decurs de un anumit timp stabilit de evenimentele la care insasi constiinta devine un martor irecuzabil. In fond, aici intervine falia care subliniaza distanta irecuperabila dintre cele doua categorii: “... iar un om fara printipuri carevasazica nu le are”. Dincolo de logica repetitiva a lui nenea Zaharia se intrevede critica obiectiva a unei lumi prejudiciate tocmai de aceasta incapacitate a individului de a se respecta pe sine si de a propune societatii prin propria conduita un model practic de viata, un tip nespectaculos de existenta dar bine fixat in realitate. Principiile devin inevitabil notiuni abstracte din momentul in care la nivelul constiintei se inscriu intr-un continuu proces de relativizare prin alternanta invariabila dintre frecventul mariaj si la fel de frecventul divort la care sint supuse de multe ori in fractiuni de secunda. Oglinda exceptionala a lacului devine o balta mizerabila unde este aproape imposibil de supravietuit. Nu este vorba de moralitate in special desi in cele din urma, intr-un mod absolut firesc, toate principiile tind sa se subordoneze acestei functii unificatoare ci de un algoritm de selectie care ne face sa fim oameni atit de diferiti incit de cele mai multe ori nici sa nu reusim macar sa ne intilnim, sa conferim un punct comun traiectoriilor noastre, aspiratiilor, ideilor, simplelor cuvinte. Existenta noastra pare a fi a unor planete dintre care tot mai putine sint acelea ce reusesc sa-si pastreze configuratia initiala si locul, axa invizibila a sistemului creat cu un sens. Restul e deriva. Nu reusesc sa ma inteleg pe mine insumi daramite pe altii. Totusi un fragment din Descartes poate fi revelator. Felul in care intelege el loialitatea fata de principii in "Discurs asupra metodei" este simplu. Statornicia. Ea face ca un act de vointa sa devina valabil. Exemplul acela cu calatorii care gasindu-se rataciti intr-o padure nu trebuie sa alerge intorcindu-se cind intr-o parte cind in alta si nici sa stea pe loc ci sa continue sa mearga cit pot de drept in aceeasi parte pe care sa nu o schimbe din motive neintemeiate, pentru ca chiar daca prin aceasta metoda nu reusesc sa mearga unde doresc totusi, in cele din urma, vor ajunge cel putin la un capat, unde le va fi mai bine decit in mijlocul unei paduri, este superb. Un abandon presupune o determinare iesita din comun. Un alt abandon implica o minune pentru a mai putea fi altceva decit un cadavru de plastic scilciat. Fiindca atunci cind calci fara scrupule pe fragilele globulete risti sa-ti faci talpile zob, picioarele zdrente. Exista poate in fiecare dintre noi un om accidentat in acest fel.



Principiile sint inepuizabile resurse inchizitoriale si toti cei care le frecventeaza au cunostinta de aceasta. Sn numele unui principiu poti lua de guler pe prietenul tau sau pe tatal tau, poti scuipa cu nedefinita scirba spre cineva sau poti ucide. Principiile sint flexibile dar litera lor e taioasa, in cazuri extreme, letala. Apare tentatia de justitie. Dar justitia trebuie sa existe iar sacrificiile au existat dintotdeauna. Nimeni nu e dispus sa moara doar pentru principii deci nici eu. Atunci ce exista dincolo de pojghita lor elementara? Cu siguranta nu e doar celofanul incredibil de neted, ca fata unui copil care anunta inca de pe-acum ca vrea sa ramina mereu asa, ci ceva care ne face sa speram ca nu vom muri niciodata. Cu vesnicia se amageste omul cel mai bine. Altfel nu pot sa-mi explic de ce Patapievici isi impunea sa citeasca un minim de 130 de pagini pe zi, Humboldt sa doarma doar doua ore pe noapte iar Pascal lesina de durerea de a vedea ca cei din jurul lui ezita sa apere adevarul cu orice pret. Justitiarii isi asuma principiile doar pentru disciplina lor. Nu vad in a le practica altceva decit un simplu si inteligent exercitiu. Nu se deosebesc cu nimic de soldatii pentru care fericirea cea mai mare este aceea de a fi de ajuns sa fii soldat si sa-ti insusesti exemplar salutul, miscarile, gesturile, functiile simptomatice ale acestui organism care este armata. Asa intelegea si paznicul Nikita legile dupa care trebuie sa se conduca lumea. Eficient. In "Salonul nr. 6", Cehov a dat dovada de o dubla intuitie a individului: a starii sale sociale si aceea a tipului de educatie la care se raporteaza. Pentru Nikita exista un singur tip de instructie. Principiile sint respectate, mecanismul functioneaza perfect, orice anomalie este imediat reperata si extirpata. Masina trebuie sa mearga exceptional. Opriri nu se fac decit in statiile stabilite iar cine cuteaza sa deschida usile risca sa-si fringa gitul, asa cum i se intimpla doctorului Andrei Efimici Raghin caruia i se induce subtil ideea ca este bolnav si in cele din urma este internat de cei din jurul sau, bineinteles in baza unor principii. Raghin nu supravietuieste acestui mod de a percepe lumea si moare.
De aceea, toleranta reprezinta o componenta complementara a legitatii, un catalizator al aplicarii principiilor care sa presupuna o paradigma flexibila in interiorul careia sa nu se fure nimic ci doar sa se inlocuiasca perpetuu sensurile abstracte si reci ale cuvintelor cu sensuri calde si multicolore