Avea 22 de ani. Absolvise cu greu patru clase primare la Brăila, dar avea deja zece ani de muncă. Fusese slugă, ucenic, valet, servitor, fecior în casă, plăcintar, hamal, băiat de alergătură, zugrav, portar... Lucrase orice ca şi când ar fi dorit să epuizeze domeniile posibilului. E în toate acestea o nestatornicie care sugerează neadaptarea. Sunt munci grele, adesea peste puterile unui copil sau adolescent. De asemenea, sunt munci umile care, de regulă, abrutizează, grăbesc ratarea şi nu formează conştiinţe. După şcolaritatea precară, această experienţă socială este şi o aspră şcoală a vieţii. Va mai încerca încă două meserii cu impact major în formarea sa ca scriitor, ca artist: va fi ziarist şi fotograf. După ce munceşte la Brăila, Giurgiu şi Bucureşti, în toamna anului 1906 era portar la Hotel "Regina" din Constanţa. Un eveniment de o agresivitate rară îl provoacă aşa de tare, încât hotărăşte să nu mai tacă, să nu mai rabde. Intră în arenă şi începe o primă formă de luptă. Nu are nevoie să-şi scoată la manej himerele. E prea devreme, mai are de aşteptat încă 16 ani. În fond, nici nu are nevoie de imaginaţie, căci realitatea îi oferă subiecte în stare pură.
Istrati intră în presă ca şi Goga, "cu pumnii strânşi". Îşi alege subiecte care sugerează că "aşa nu se mai poate". Este animat mai mult de o etică socială decât de o estetică literară. Scena care îl irită, care îl face să se implice şi să scrie primul articol evocă agresivitatea unui patron asupra unui fost slujbaş.
Spiritul comorofcan
Să spunem de la început: primul articol, "Regina Hotel", publicat în revista "România muncitoare" este o revelaţie. Severa şi îndelungata şcoală a vieţii, slabele influenţe culturale, absenţa modelelor formatoare dau tânărului ziarist, paradoxal, o mare siguranţă de sine. Este aici un Istrati întreg şi curat, un Istrati exemplar. Vom analiza acest articol de debut identificând în litera şi spiritul său coordonatele spiritului istratian deoarece articolul respectă legea picăturii de ploaie, care spune totul despre chimia norului. Revolta împotriva injustiţiei sociale, sensibilitatea pentru suferinţa altora, protestul împotriva indiferenţei sunt coordonatele unui spirit neliniştit, pătimaş, un spirit pe care l-aş numi spirit comorofcan. Această stare de spirit va rămâne coordonata esenţială a ziaristului Istrati, din 1906 - momentul debutului - până în martie 1935 - momentul stingerii.
Să rezumăm acest articol: un chelner de la restaurantul hotelului unde Istrati era portar este concediat. Un fapt obişnuit, s-ar zice. Dar când chelnerul vine să-şi ia ultimul salariu constată că i s-a oprit fără argumente o importantă sumă de bani pentru pagube de care nu are ştire. Încearcă să protesteze, dar este bătut zdravăn de patron. "Nefericitul" ar dori să reclame, dar e limpede că nu are nicio şansă. Autorul este martor şi în această calitate depune mărturie. El însuşi e un chinuit al soartei. Când a fost vorba de amarul vieţii sale a răbdat, a scrâşnit, s-a văitat, a avut chiar gânduri negre. A plâns pe malul Dunării şi s-a liniştit. Acum, când e vorba de suferinţa altora nu mai poate răbda, se revoltă şi scrie. Vocaţia, putem zice, i se naşte din această stare de revoltă. Ceea ce vede este "peste putinţa unei răbdări omeneşti". Fusese până acum "solitar", acum, hotărând să scrie despre alţii devine "solidar". Articolul are ceva din rigoarea procesului verbal. Se încheie cu o formulă specifică: "cele de mai sus le scriu şi subscriu fără teamă". Acum are revelaţia unui sentiment de solidaritate care va deveni unul din reperele fundamentale ale personalităţii sale. I se cere, ca portar al hotelului "să-l dea afară pe rebel". Refuză categoric: "mă trăsei la o parte, revoltat". Un ochi atent poate vedea aici viitorul prozator. Nu analizează, nu interpretează, nu divaghează pe teme sociale. Rămâne la evocarea seacă a întâmplării pe un ton aparent simplist. Patronul e "hoţoman", "bestie", "mizerabil", "brută cu chip uman". Chelnerul devenit şomer este "victima","nefericitul", "nevinovatul". Când fostul chelner încearcă să protesteze, "bestia" se repede şi îl "scaldă într-o adevărată baie de palme", apoi "îl limpezeşte în pumni". Ca pe o rufă murdară. Limbajul, se vede, e luat de acasă, din ritualul spălătoresei. Restaurantul este "loc infernal". În cod mitologic martorul pare a fi un portar al infernului, fără speranţă pentru cei care trec pragul.
Deşi evocă un fapt extraordinar, stilul e sobru, verbele sunt bine ţinute în lesa semantică. Istrati se dovedeşte a fi un bun cunoscător al realului. Ştie să-şi aleagă temele, vede întâmplări cu miez. Până la proză nu mai e decât un pas. Întâmplarea evocată are un nucleu epic asemănător povestirilor "Arendaşul român ", de I.L.Caragiale şi "Socoteala", de Al. Vlahuţă, scrieri bine cunoscute în epocă. Este foarte posibil ca Istrati să le fi cunoscut. Chiar dacă avea, aşa cum am spus, o şcolaritate precară, a fost un bun autodidact care "găseşte Sorbona pe unde poate", cum mărturisea în prefaţa la "Chira Chiralina". Se poate spune că Istrati a debutat identificând în real formele literaturii.
Revolta împotriva răului social
Dacă recunoaştem unele stângăcii sintactice sau stilistice, reflexele morale care justifică textul sunt ireproşabile. Toată ziaristica de început a lui Panait Istrati este ieşită din această situaţie arhetipală. Aceeaşi nevoie de adevăr, aceeaşi febrilitate a spiritului, aceeaşi nevoie de a spune altora despre suferinţă şi nedreptate. Următoarele articole din 1908 sunt ieşite dintr-un spirit asemănător. "Biserică şi popi" publicat în februarie 1907 evocă fărădelegile din Cotu-Lung, un sat vecin cu Baldovineştii copilăriei. Într-un alt articol îl ia de rever pe Nicolae Iorga. Savantul şi plebeul îşi dispută de la egal la egal cu argumente diferite tema antisemitismului în armata română.
Cine răsfoieşte, fie şi din întâmplare, presa vremii găseşte uşor numeroase articole scrise în acest stil. România avea în acei ani un spirit civic iritat. Peste numai câteva luni, în martie 1907, ţara va fi sub zodia focului. Primul text istratian este prima imagine din literatura română a unui om revoltat în sensul modern, camusian al termenului.
Tema revoltei nu era nouă în literatura română. Revolta eminesciană este de tip romantic, titanian, care evocă totul din perspectiva omului de geniu. Coşbuc evocă revolta socială, iar Goga distilează revolta istorică în retorte lirice pure. Sadoveanu e autorul "durerilor înăbuşite". La situaţii revoltătoare alţi mari scriitori români au răspuns cu ironii, zeflemea, pamflet. Ziaristul Istrati, aşa cum apare el în primul articol, dar şi în toate celelalte din prima parte a activităţii sale publicistice ilustrează revolta care se naşte "la vederea spectacolului agresiunii a cărui victimă este altcineva" (Albert Camus, "Omul revoltat"). Nu se revoltă împotriva divinităţii, nici împotriva istoriei nedrepte. Istrati se revoltă împotriva unui rău social la care este obligat să asiste. Această stare de revoltă este prima iluminare, prima formă a conştiinţei istratiene.
