Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Prietenie din şabloane romanţioase şi glume în stil Peg Bundy

Capricii hollywoodiene şi dialoguri serbede

La baza piesei "Inimă de boxer" stă, atât ca fundament al firului narativ cât şi ca principiu central al unei filozofii de viaţă, motivul prieteniei. Prietenia care, odată asumată cu "vigoarea" discernământului etic, dincolo de prejudecăţi şi complexe sociale, poate aboli orice barieră de vârstă, deci orice raport cultural între suflete. Prietenia ca exerciţiu de elocvenţă şi, nu în ultimul rând, prietenia generoasă, ortodoxistă, adică a sacrificiului de sine. Piesa coagulează în jurul ei câteva din şabloanele romanţioase ale postmodernităţii catolice nord-americane şi o serie amplă de constatări pilduitoare, precum: atitudinea obligatoriu pozitivă, şi nu gândul bun!, faţă de vicleniile de cele mai multe ori primitive ale aproapelui, dobândirea calmului interior prin perpetua visare a unui viitor paşnic, toleranţa împinsă până la autodistrugere, dăruirea necondiţionată a iubirii, cumpătarea, prioritatea raţiunii şi respectul faţă de propria libertate. Deşi temele scoase la înaintare sunt unele "de calibru", acestea îşi pierd consistenţa în cadrul unei poveşti uşurele, lacrimogenă, plină de capricii hollywoodiene şi dialoguri serbede.

Povestea este una simplă, ca organizare a evenimentelor: Jojo, interpretat de Dan Bordeianu, un băieţas de cartier, având jovialitatea, populismul şi logoreea caracteristice tipologiei de "băiat bun", trebuie să facă un număr de ore de muncă în folosul comunităţii, ca urmare a unui incident. Acesta este trimis într-un cămin de pensionari cu datoria de a vărui camera unui bătrân. Bătrânul, Leo pe numele său, interpretat de Constantin Codrescu, este un fost boxer trist, lucid, jucăuş şi autist care trăieşte doar din regrete şi din amintirea unei cariere exuberante duse pe apa sâmbetei. După câteva încercări eşuate ale lui Jojo de a stabili un dialog cu Leo, cei doi ajung într-un sfârşit la un soi de prietenie de comun acord. O prietenie ce are ca punct de legătură două dorinţe: Jojo vrea să cucerească inima femeii iubite, iar Leo, agasat de exilul la care este supus între cei patru pereţi ai camerei, visează să evadeze pentru a fugi în Franţa la un fost prieten boxer. Şi pentru ca influenţele culturii americane să fie şi mai pregnante, dorinţele celor doi se împlinesc: Jojo cucereşte nu numai inima femeii iubite, dar şi respectul lui Leo, iar Leo reuşeşte să evadeze, după o tentativă eşuată, deghizat într-o băbuţă cocoşată. Cam atât.

Ca produs teatral, "Inimă de boxer" are două puncte nevralgice care o recomandă drept o piesă slabă. În primul rând, dialogurile dintre cele două personaje rămân doar la stadiul unei cozerii duminicale, de şuetă bucureşteană, a unui schimb de replici în numele plăcerii de-a rosti cuvinte cu înţeles şi, evident, subînţeles, şi nu la cel al emiterii unei idei cu doza de gravitate cuvenită. În al doilea rând, jocul scenic al lui Dan Bordeianu nu numai că lasă de aşteptat, dar reprezintă un veritabil număr de amatorism actoricesc: prin atitudinea artistică mult prea imatură şi prin discrepanţa dintre argoul de suburbie pe care îl foloseşte şi retorica aproape victoriană a rostirii.

În stil Vacanţa Mare, în stil Peg Bundy

În ceea ce priveşte cel de-al doilea eveniment al serii, accentul s-a pus pe capacitatea de a "face atmosferă". Programul oferit de tinerii actori premiaţi la GALA HOP 2009, dincolo de faptul că a scos la iveală două talente în adevăratul sens al cuvântului, Ciprian Mistreanu şi Oana Porav-Hodade, aflaţi deja pe drumul dobândirii unor autentice ego-uri actoriceşti, s-a dovedit a fi doar un amestec fără noimă de stand-up comedy în stil Vacanţa Mare şi de glumiţe erotico-feministo-caricaturale în stil Peg Bundy, întâmplare care pledează încă o dată pentru faptul că, aşa cum spun multe voci avizate din lumea dramaturgiei româneşti, marea şcoală a teatrului românesc a fost înlocuită doar cu o lungă scălâmbăială trendy.




Categorie articol: 

Like / Share

Comentarii