Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Portrete si autoportret

Cu o ritmicitate demna de profesionistii scrisului - in ultima vreme, o carte pe an, ceea ce constituie un tip de performanta - profesorul Dumitru Anghel publica acum, a patra carte , “Portrete cu variatiuni pe contrapunct”, o continuare a galeriei de portrete incepute in urma cu doi ani in “Portrete in acvaforte”.
Modelul literar este, indubitabil, “Cartea cu prieteni”, de Fanus Neagu, nuanta ar fi ca in locul creativitatii identificata memorabil la doua sute de scriitori romani, Dumitru Anghel vede omenescul, adesea preaomenescul unor braileni care, pe de o parte au avut curajul sa iasa din anonimat si pe de alta parte, au avut norocul - daca noroc o fi ! - sa fie vazuti de Dumitru Anghel. In fond, e si aici tot o forma de creativitate, dar de rang secund.
Formula pare productiva deoarece are puterea sa rezume si sa fixeze intr-o fotograma de doua - trei pagini un destin ce se vrea exemplar. Dar in egala masura formula pare a fi si periculoasa prin exces. Din placerea de a fixa in cuvinte echipe ce joaca la un moment dat pe scena sociala, Dumitru Anghel poate face greseala de a trece la figuranti, sufleori, tiitori de loc, adica la acea galerie pe care valahii au rezumat-o memorabil in formula “n-a fost sa fie !”.
De data aceasta, douazeci si opt de braileni, unii “geti” altii “begeti” i-au pozat lui Dumitru Anghel, fie pe neobservate, fie pe negindite, vreme de citeva decenii. S-au oferit vreme indelungata, s-au lasat observati, scrutati, rasfoiti.
Se contureaza astfel o umanitate canonica: “Poetul”, “Liderul”, “Directorul”, “Managerul”, “Chirurgul”, “Inspectorul”, “Senatorul”, “Profesorul” etc.
In paranteza e dat numele celui care ilustreaza exemplar conditia titlului. Profesori, medici, pictori, oameni politici, filosofi, manageri, poeti, prozatori formeaza o galerie a valorilor certe ce dau un sens eternitatii locale.
Cum deja s-a sugerat in prefata, se contureaza dintr-un material mai rezistent, cuvintul, un adevatat muzeu de ceara al personalitatilor Brailei, la rascrucea mileniilor.
Cine ar fi banuit ca omul care te privea rar si putin, conventional si conjunctural, mai rar direct si mai ales cu coada ochiului, - caci numai asa, dindu-ti iluzia libertatii, te putea observa mai bine, te va zugravi din cuvinte si-ti va publica un fel de portret?
Nu aveai de unde sa stii ca omul care te privea usor iritat ca-i tulburi singuratatea te va pune cindva in canonul unor pagini si va scrie cu tine mica istorie locala.
Iti trebuie ochi ager si initiat ca sa distingi gheara privirii lacome dupa detalii, in forme aparent banale: prospetimea cearcanelor, mersul ciudat, vocea ragusita de tacere, fruntea cutreierata de tectonica marunta.
Prietenilor carora le rezerva statutul de personaje in cartile sale le observa pitorescul comportamentului, cum umbla, cum se plimba, ce muzica asculta, cum se imbraca, daca au cravata asortata, cum e camasa, cum e haina care face pe om si alte te miri ce-uri care devin substanta epica.
Viitorul “personaj” este debransat de la firele vazute sau nevazute care-l leaga de cotidian. Din materii precare, ca intr-un tablou de Arcimboldo, se incheaga un chip, o fire, un mod de a fi in lume.
Cu liniile stilizate portretele fac, astfel, concurenta starii civile. Portretele au autonomie artistica, par desprinse de model ca umbra de originalul din carne si oase, se despart, iau distanta.
Abnegatia, generozitatea, rabdarea, profesionalismul, omenia, corectitudinea, dar si vreun narav inofensiv, spiritul boem, modestia sint “materiale” cu care rareori cineva a alcatuit portrete viabile. Si totusi .
Ca un narator omniscient si omniprezent iti urmareste pretutindeni personajele sale, pe strada, la scoala, in sala de operatie, la dispensar, la o bere in vreo circiumioara care iti tine calea.
Dar le mai urmareste si in intimitatea chiliilor, cum, in papuci, iti beau ceaiul, la ora burgheza cinci, la cafea, in singuratatea lecturilor sau ascultind chiar muzica pe care o banuieste autorul.
Toti asculta muzica simfonica, piese rare si grele. In fiecare casa e, zilnic, mai ales seara, un viscol de sunete ce se revarsa armonic prin ferestre, prin canatul usilor, prin gaura cheii ca nisipul prin gitul clepsidrei. Daca ar fi sa ne luam dupa Dumitru Anghel si sa-i dam crezare, Braila ar fi, la nivelul mentalitatilor, un fel de Salzburg de la gurile Dunarii.
Pe strada, pe bulevard, razbat din casele portretizatilor acorduri ample, cu basi grei si solemni, intr-o bulimie a sunetelor ce ne-ar face unici in Europa, - dar ce zic eu, … in lume !
Desi referirile muzicale sint aproape pe fiecare pagina, ele formeaza, totusi o masca si o pista falsa.
Daca urechea mai minte, ochiul, totusi nu insala.
Ipostaza esentiala a naratorului dezvolta de fapt o foarte spornica poetica a privirii. Este elementul specific fiziologiei literare ca specie. Dumitru Anghel are ochi de prozator, are toate darurile marelui chin, are exercitiul zilnic al celui ce bate fraza pe nicovala pufoasa a paginii albe si mai presus decit orice, vede omenescul cu o nesatula curiozitate si il asaza in citeva tipologii clasice.
Adevarul e ca astfel de fraze frumos caligrafiate nu pot fi scrise decit de cei care, in tacere, fara scop, scriu zilnic, intre cuminecari, rugaciuni in cerneala.
Ceea ce rezulta ar putea fi, dupa modelul balzacian, aparent vetust, “fiziologii”. Pentru modelul retro au tot ce le trebuie; ironia fina le aduce discret spre modernitate.
Dumitru Anghel este un admirator neconditionat al prietenilor pe care, de regula, ii idealizeaza. De aceea, parafrazind, spunem ca autorul simte enorm si vede roz.
De fapt toate acestea nu sint portrete cit autoportrete. Este aici inscrisa eterna si fatala poveste a tranzitivitatii: cine comunica, se comunica.
Dar cu aceasta ocazie, a cronicii, celui ce face, facu-i-se !
Celui ce face cu usurinta si cu voluptate portrete, i s-ar cuveni, de asemenea, intors si, daca se poate, in raspar, un portret. De ce nu?
Sa inmuiem penita in calimara autorului si sa-l pictam cu uneltele sale caci, sa nu-si faca iluzii, nu numai braileni i-au “pozat” ci si autorul, la rindul sau, a pozat altora...
Dumitru Anghel are toate semnele munteanului din Teleorman: urechea e deschisa la anecdota subtire, spusa mai mult aluziv decit direct, in doze homeopatice, din care extrage mereu sensul moral. Ironia e rece, taioasa, fina, de cojan trecut la timp prin scoli inalte.
Autorul e o fire scotocitoare, de o curiozitate fara satiu. Ca pieton priveste mai ales la doi-trei metri, ara trotuarul cu o privire mirata, parca deja cauta ceva ce va pierde.
Pe sub tufele sprincenelor filtreaza lumea, vede numai pe cine vrea si cind vrea.
Dar cind ii apare in fata un prieten, fie la supermarket, fie la farmacie, fie la coada la piine, fata, de regula sobra, ingindurata, infloreste in zimbet larg; “iata un om!” pare a spune in mijlocul multimii cenusii si te imbratiseaza ca si cind te-ar revedea dupa un lung exil in Patagonia.
In jurul omului Dumitru Anghel se tese spornic pinza singuratatii.
Sentimentul dominant al celui ce-l cunoaste sau macar pretinde ca-l cunoaste este ca are in preajma un mare singuratic.
Mai degraba “din pacate” decit “din fericire”, tehnica literara a acestei galerii de portrete seamana cu o reteta trasa la tapirograf.
Pariul e prea mare pentru a nu imagina din interior, modern si spectaculos, virtualitati artistice care pot impune o formula noua, viabila de a scrie si altfel istoria locala.
Si mai e ceva: intr-o lume aspra, unde dai cam des de insi care sint vitali doar pentru ca se hranesc cu venin, a admira pe cei cu care iti dumici prezentul e semn cert de mare noblete.




Categorie articol: 

Comentarii