Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Popor, populaţie, electorat, nimic

Că la ora actuală politica românească e o industrie de afaceri dubioase peste care domneşte, ca un roi de zmei burzuluiţi, o şleahtă de incompetenţi dezabuzaţi şi loviţi de sindromul reformei falimentare e lucru ştiut, clasat şi preschimbat într-o cultură fertilă. Că PSD-ul a trăit mereu o veritabilă reverie a muncii în vederea înhămării oricărei tentative de democratizare a mentalului colectiv, e de asemenea un lucru ştiut. Că spiritualitatea acestei naţii trăieşte de 20 de ani o continuă şi monstruoasă mutaţie spre punctul terminus al unei pervertiri barbare e un lucru bănuit, dar respins cu fanatismul hipotermic al ignoranţei. Însă am să mai adaug şi eu "cartea tehnică" a încă unui sindrom ce-şi face - cu prisosinţă - simţită prezenţa în special în climaxul oricărei campanii electorale. Care este? Consemnarea tacită la circul manipulant al dărniciei de partid. Cum adică? Adică participarea, într-un număr angoasant de mare, la manifestaţiile organizate de candidaţii la preşedinţie. Fie ele culturale, fie de sedare a conştiinţei prin îmbuibare cu mici colectivi, cu sarmale colective, etc. Asta nu presupune în mod obligatoriu că participarea va fi la fel de masivă şi la vot. Şi tocmai de aici pleacă mutaţia.

Vedeţi voi, românul, odată aruncat în bestiarul vieţii publice, trăieşte două tipuri de existenţă. În primul tip, îl putem surprinde în ipostaza unui anarhist refulat, privind sardonic pe sub sprâncene, încordat ca o statuie de ortac, păşind apăsat ca şi când în faţa lui s-ar întinde orizontul unui câmp minat, înjurând Statul pe la colţuri, ba chiar visând la democraţie şi nu la un regim bicameral fără înveliş doctrinar, mai tot timpul lăsându-ţi impresia că, iată!, va veni mult aşteptata explozie a conştiinţei civice după care tânjim cu toţii de la baia de sânge din decembrie '89 încoace. Însă în al doilea tip, antitetic până la dezolare celuilalt, românul ne apare cu un zâmbet euforic spoit pe figură, înghesuit într-o mare de oameni ce aplaudă frenetic în faţa unei scene, posibil pe o faleză, fluturând un balonaş pe care poate scrie PNL, PSD, PDL, PC, PNG, PRM - inclusiv PCR -, şi muşcând cu poftă dintr-un mic grăsuţ. Ca să n-o mai lungesc: ne apare lovit de microbul amneziei. Ca şi când foamea cruntă de peste an, prăbuşirea economiei naţionale, şomajul în care se scaldă şi toate maladiile sociale se topesc în sentimentul umanist al uitării eliberatoare şi totodată sclavagiste.

Şi care ar fi vina noastră, s-ar putea pune întrebarea. Vina voastră, s-ar putea răspunde, este că vă comportaţi ca nişte păpuşi ventriloc, ca nişte pungi de pufuleţi rostogolite de vânt, că nu mai distingeţi titirezul de icoană şi rahatul de demnitate, că singura voastră formă de verticalitate este doar mârâitul cu palma la gură, că preferaţi utilitatea minciunii în schimbul libertăţii, că unitatea este un ideal care vă albeşte de scârbă, că trăiţi cu impresia că a fi radical într-o decizie de acţiune socială înseamnă musai a avea stofă de nazist, că înţelegeţi toleranţa doar ca o permisivitate necondiţionată, că deşi vă îngrozeşte ideea de a ieşi Geoană, Antonescu, Oprescu, Vadim sau Băsescu preşedinte, totuşi vă îmbulziţi ca o armată împiedicată de zombi hipnotizaţi la batjocoritoarele "acţiuni" organizate de aceştia. Da, este de-a dreptul batjocoritor ca, după ce te plângi cinci ani că ai fost adus la sapă de lemn de nu ştiu care guvern, să te duci apoi şi să întinzi mâna la o "felie de show şi o firimitură de "pâine" pe care v-o aruncă aceştia culegând-o cu scârbă de pe manşetele cămăşilor lor de 2000 de euro bucata.

Bineînţeles, sunt de acord cu faptul că masele nu pot susţine o coeziune democratică fără suportul unui cadru educativ şi legislativ democratic şi că marea "ciumă" ideologică a comunismului a fost aceea de a aboli linia de demarcaţie dintre ADEVĂR şi SUPRAVIEŢUIRE. Dar la fel de adevărat este că ar trebui pe undeva să mai existe un bob micuţ de voinţă nihilistă, care să ne dea de înţeles că românii nu sunt chiar această aglomerare naţională de nevropaţi nostalgici şi subzistenţi amorali. De aceea, este inevitabil a se pune o întrebare: românul vrea să fie condus sau reprezentat?

Citeşte blogul lui Liviu G. STAN




Categorie articol: 

Like / Share

Comentarii