Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Podul Piticilor de la Brăila

Pentru urmaşii urmaşilor urmaşilor noştri...

Pe la începutul anilor două mii după Hristos, judeţul Brăila era cunoscut drept Ţinutul Piticilor. Uriaşii care duseseră în lume faima ţării şi oraşului nu reuşiseră să supravieţuiască epocii de aur, căci, dragii noştri, ţara asta, devenită acum poveste, a trecut şi printr-o asemenea eră. Nu, nu s-a descoperit atunci aurul, doar că cei care călăuzeau norodul în anii aceia găsiseră o formulă magică prin care tot ce furau de la oamenii de rând transformau în bogăţii nemăsurate pentru ei şi ai lor. Aveau atât de mult aur, că nici nu mai ştiau ce să facă cu el şi, deşi una peste alta toată epoca asta n-a ţinut decât vreo jumătate de secol, formula magică a dăinuit vremii şi vremurilor şi a dat naştere la generaţii întregi de privilegiaţi mulţi ani după. Legenda spune însă că formula asta transmisă din generaţie în generaţie doar într-un grup restrâns, numit clan, era însoţită şi de un blestem. Membrii clanului nu ştiau însă, căci blestemul acesta nu se vedea decât din afara găştii. Aşa că, cu cât ei aveau mai mult aur şi în cercul lor restrâns se vedeau de neatins, aproape semizei, cu atât în realitate deveneau mai mici, şi mai mici, până dispăreau, unul câte unul, din prima linie, dar şi din cărţile de istorie. Aţi zice: «ce bine!», dragii noştri, dar nu-i aşa. Căci clanul ăsta era ca o hidră, tăiai un cap şi alte şapte creşteau la loc, mult mai urâte şi mai înfometate. Şi uite aşa, de la an la an, ţara asta a ajuns să fie condusă de oameni mici, tot mai mici, incredibil de mici. Dureros de mici. Şi nu la stat erau mici cârmuitorii ăştia, dragii noştri, ci la vorbe şi la fapte. De aceea, la un moment dat, numele ţării a fost schimbat pe nesimţite din România în Ţara Piticilor, iar al judeţului Brăila, în Ţinutul Piticilor. Pentru că în judeţul acesta al nostru, dragilor, se aciuase printre cei mai mici oameni din toată ţara.

Într-o zi, auzind ei că pe aceste meleaguri, cu mii de ani în urmă, străbunii construiseră un pod peste Dunăre, s-au gândit să repete povestea, să rămână şi ei în istorie ca făuritori de ceva. Şi-au dorit asta cu ardoare, mai ales că ideea podului peste Dunăre o moşteniseră şi din epoca de aur, odată cu formula magică. Numai că, aşa cum vă spuneam, ei erau mari doar în lumea lor restrânsă, în realitate, la fapte şi vorbe, erau mici, mici de tot. Dureros de mici. De aceea, zeci de ani s-au căznit să înceapă să ridice podul ăla, iar într-un final, când s-au apucat de treabă, de mici ce erau, s-au împiedicat de atâtea ori, încât noi, generaţia în timpul căreia s-a turnat primul pilon, n-am şti să vă spunem dacă a fost sau nu terminat, ori a rămas o simplă legendă. Ce ştim, însă, e că la Brăila, aşa cum v-am spus mai sus, mai exista o poveste cu un pod, numit de înaintaşii noştri Podul Uriaşilor. Ei bine, dragilor, podul asta, al uriaşilor, mai impunător chiar decât cel al lui Apolodor din Damasc, spune povestea, a fost construit într-un an. La aproape două milenii distanţă, Podul Piticilor a avut nevoie de vreo 50 de ani numai pentru proiectare şi studii de fezabilitate. Pentru construcţia efectivă... noi nu mai ştim, dar voi sigur veţi afla. Din cărţile de istorie sau... din cele de basme.

 




Categorie articol: 

Comentarii