În general, planurile urbanistice zonale creionate după 1989 au încercat să respecte arhitectura predominantă a locului, dar mai mereu a lipsit câte ceva, lucru parcă înadins făcut în aşa fel încât oricine să remarce noua construcţie care se potriveşte ca nuca-n perete cu clădirile din vecinătate. Aşa cum s-a putut vedea şi la turnul de 72 de metri ars deunăzi în Capitală, ridicat chiar lângă o biserică ce face parte din patrimoniul naţional. După incendiul care a pus în pericol Biserica Armenească, s-a constatat că imobilul din oţel şi sticlă nu trebuia construit acolo. În New York, un zgârie-nori de patru ori mai înalt (Citigroup Center, 279 metri) a fost ridicat chiar deasupra unei biserici, deci, arhitectural vorbind, nimic nu e imposibil. În schimb, Parisul şi-a exilat toate noile construcţii în afara oraşului vechi după ce un turn a stricat tot peisajul.
Evident, România nu e ca Franţa şi nu seamănă nici cu Statele Unite. Însă regulile urbanismului puteau fi respectate chiar şi după urmele lăsate de tăvălugul sistematizării care a făcut ravagii în unele localităţi până la căderea comunismului. Acum e prea târziu şi nici cutremurul de care vorbesc unii nu va putea corecta kitschurile iţite peste tot. Iar dacă, în tot vestul Europei, până şi banala antenă tv necesită autorizaţie pentru montarea ei pe casă, la noi nu există nici o faţadă de bloc care să aibă ramele ferestrelor la fel. Indiferent că stau în Brăila sau la Timişoara, oamenii şi-au croit termopanele fiecare după cum a vrut. Abia ultimele blocuri construite au ferestrele de acelaşi fel. Câte bordeie, atâtea obiceie. Dar asta descoperim iar şi iar doar atunci când ne arde ceva. Fără nici un efect, desigur.
