Privită din afară, şcoala românească pare să funcţioneze în virtutea inerţiei, calitatea actului de învăţământ fiind, în opinia mea, lăsată complet la mâna dascălilor. Educaţia este dependentă de puterea şi dorinţa lor de implicare, de felul şi modul în care ei aleg să îşi facă treaba, de pasiunea pe care, în ciuda tuturor problemelor, încă o mai simt pentru această meserie. Şi, deşi percepţia generală este aceea că, de la an la an, casta profesorală decade, că este tot mai mult şi mai des măcinată de orgolii, ambiţii personale, preocupări politice sau probleme financiare, o castă egoistă, care îşi urmăreşte mai mult interesul propriu decât menirea, când şi când apar poveşti frumoase. Poveşti dătătoare de speranţe, care ne demonstrează că, în ciuda acestei percepţii, uneori corecte, alteori nedrepte, în sistem încă mai există OAMENI.
Iar noi, cu o asemenea poveste ne-am început săptămâna. Am numit-o "Crăiesele învăţăturii în Împărăţia Apelor", o poveste frumoasă, dintr-un ţinut îndepărtat, despre două doamne profesoare care, pentru a ajunge în faţa elevilor, în fiecare zi, nouă luni pe an, trec Dunărea, cu barca sau la picior atunci când apele sunt îngheţate. O poveste adevărată despre două DOAMNE de poveste, care înfruntă zi de zi pericolul pentru a ajunge în faţa a 200 de elevi. 200 de copii care, poate, nu sunt nici cei mai deştepţi, nici cei mai bogaţi, nici cei mai silitori. Sunt însă 200 de copii, iar pentru ele acesta este lucrul cel mai important. Chit că, pentru tot acest efort sunt recompensate cu doar câteva zeci de lei în plus faţă de o profesoară de aceeaşi "categorie" dintr-o şcoală din buricul târgului. Bani puţini, din care nu au reţinere să cheltuiască pentru navetă, material didactic şi pentru propria imagine. "Nu renunţ niciodată la tocuri. Nu pot să vin în faţa copiilor oricum", spunea una dintre doamne. Iar eu o înţeleg. Ştiu cât este de importantă prestanţa şi imaginea unui intelectual într-o comunitate rurală. Mai ales într-o comunitate precum cele din Insula Mare, în care civilizaţia abia răzbate.
Am fost o singură dată la Frecăţei, în urmă cu ceva ani. Îmi amintesc casele sărăcăcioase dar îngrijite, multe acoperite cu stuf, frumos orânduite de-a lungul unor uliţe prăfuite, ce n-au văzut niciodată asfaltul. Un peisaj pitoresc, de sat autentic, înţepenit în timp şi uitat de lume. Poate chipul satului să se fi schimbat în ultimii ani, dar problemele, fiţi convinşi, au rămas aceleaşi. Şi îmi mai amintesc ceva, băltăgarii, oameni simpli, dar deschişi şi primitori, sunt mândri foc de copiii lor. Mai ales de cei ce reuşesc să evadeze. Captivi în sărăcie şi în ţinutul dintre ape, pentru ei orice reuşită a pruncilor e semn de izbândă. Şi cunoscându-i aşa, înţeleg de ce profesoarele au rămas, de ce niciun efort nu li se pare prea greu dacă e spre binele copiilor. Înţeleg de ce au renunţat la propria "fugă".
Dedicate meseriei, au simţit că nevoia de ele este în Baltă mai mare decât în oricare alt colţ de ţară. Au înţeles că reuşita evadării acestor prunci e dependentă şi de munca lor. Şi au mai înţeles ceva: sunt un model, deci trebuie să fie elegante, admirate. Au înţeles cât de important este pentru localnici ca ele să fie adevărate DOAMNE. Au înţeles că e nevoie să meargă pe tocuri. Chiar dacă pentru a ajunge la şcoală trec zilnic Dunărea, cu barca sau la picior când apele sunt îngheţate, pentru ca apoi să străbată nişte uliţe amărâte şi prăfuite din Balta Brăilei.
