Cine contemplă destinul omului Eminescu nu poate să nu identifice o dimensiune tragică a existenţei. Nu e de ignorat faptul că s-a format în atmosfera europeană a unor mari universităţi - la Viena şi Berlin - şi a creat într-o ţară cu două mici universităţi şi cel mult zece licee. Să nu uităm că a avut în epocă doar câteva sute de cititori de poezie. Să nu uităm, de asemenea, că la 1880 România nu era decât o ţară de sate şi câteva târguri cu mahalaua pe poale. Cine a avut chemarea creaţiei în deceniile genezei României moderne şi-a asumat şi tema tragică a sacrificiului. În fond, şi Bolintineanu şi Alexandrescu, Heliade şi Bălcescu au avut, într-un fel, biografii preeminesciene: damnări, proiecte fabuloase, reflexe titaniene, vieţi scurte, tragic fulgerate.
Eminescu, scriitorul român cu cea mai scurtă activitate literară
Cinci situaţii paradoxale străjuiesc destinul poetic al lui Eminescu.
Poate că ar fi trebuit să folosesc un superlativ, să spun "cel mai mare poet al românilor", cum se obişnuieşte, ca un automatism, dar în republica poeţilor ierarhiile nu contează, nu au nici valoare şi nici menire.
În prima situaţie paradoxală Eminescu este scriitorul român cu cea mai scurtă activitate literară: doar treisprezece ani veritabili. La aceştia se mai pot adăuga cu îngăduinţă primii patru ani, din 1866, anul debutului la "Familia" până în anul 1870, anul debutului în "Convorbiri literare". Sunt anii căutărilor, marilor lecturi, fixării temelor şi revelaţiei stilului. Ultimii şase ani, din vara anului 1883 până la moarte sunt ani tragici, fără o mare semnificaţie în ordinea creaţiei căci, vorba poetului, "organele-s sfărâmate şi maestrul e nebun". Dintre marii poeţi români moderni, doar Ion Barbu îi e pe potrivă.
În ciuda tuturor aparenţelor, deşi opera dă impresia de masivitate şi monumentalitate, Eminescu a publicat foarte puţin, doar 73 de poezii şi câteva proze. Acesta ar putea fi al doilea paradox. Primele poezii, le publică în revista "Familia" a lui Iosif Vulcan, miezul de foc al creaţiei a fost publicat în "Convorbiri literare" şi în preajma năpraznicei boli care l-a frânt, ca să se închidă cercul, iarăşi în revista "Familia".
Ocazional, a mai publicat în Almanahul Societăţii Academice "România Jună" de la Viena, în ziarul "Dunărea" de la Brăila şi în "Timpul". Câţiva contemporani care i-au stat mai mult în preajmă au evocat un Eminescu mereu îngrijorat de soarta manuscriselor sale ori situaţii în care acceptă cu mare greutate să le publice. Niciodată nu părea mulţumit de forma poeziilor sale. Pentru fiecare mare poem a păstrat cu grjă, ca martor, zeci de variante. Textul era polizat şi repolizat până ajungea la structură diamantină.
Privind sumarul volumului "Poesii" remarcăm că din cele 61 de texte, doar 41 fuseseră publicate, iar 20, deci aproape o treime din sumar, erau inedite găsite de Maiorescu în caietele pe care le-a salvat după ce Eminescu s-a îmbolnăvit. Printre acestea, câteva capodopere care ilustrează exemplar eminescianismul şi sunt bijuterii ale poeziei moderne europene: "Glossă", "Odă (în metru antic), "Trecut-au anii"..., "Se bate miezul nopţii", "Mai am un singur dor", "Veneţia" ş.a.
Nu şi-a publicat un volum de poezii aşa cum şi-ar fi dorit
A treia situaţie paradoxală: Eminescu este singurul poet român care nu şi-a publicat un volum de poezii aşa cum şi-ar fi dorit. Ştim că şi-ar fi intitulat prima lui carte "Lumină de lună". Există câteva însemnări despre sumar dar e vorba de un proiect mereu amânat. Volumul "Poesii", cu mica prefaţă a lui T. Maiorescu datată "Decemvrie 1883" s-a difuzat la începutul anului 1884. Eminescu avea 34 de ani. E nu numai un debut târziu, ca la Arghezi sau Bacovia, e şi opera finală. Iniţiativa publicării volumului, alcătuirea sumarului, corectura şpalturilor, cu micile intervenţii în text, cu retorica savantă a virgulelor aparţin în totalitate lui Maiorescu. În prefaţă marele critic menţionează că "publicarea se face în lipsa poetului din ţară". Maiorescu recunoaşte că sub farmecul poeziei eminesciene "limba română pare a primi o nouă viaţă". De aici sentimentul "datoriei literare" de a publica poeziile lui Eminescu chiar "lipsite de îndreptările ce avea de gând să le facă" pentru ca ele să fie "mai uşor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră". Pe lângă farmecul tipografic unic - volumul "Poesii" este şi azi, după 126 de ani, poate cea mai frumos tipărită carte de poezii din literatura română - acest volum mai are un tâlc ascuns, rareori evocat, pe care nu s-a pus din păcate mare preţ.
Cele 61 de poezii nu sunt publicate în ordine cronologică, aşa cum le găsim azi în orice ediţie care are model ediţia Perpessicius ci într-o altă ordine, savant gândită de Maiorescu. De la "Singurătate", prima poezie a volumului, publicată în 1878 la "Criticilor mei", ultima poezie, o inedită găsită de Maiorescu în manuscrisele salvate, se încheagă o viziune asupra operei eminesciene, un comentariu indirect, de la monologul voluptos melancolic al primei poezii la tonul uşor pamfletar din ultima poezie. La jumătate, o altă poezie inedită şi până azi neînţeleasă: "Se bate miezul nopţii..." . Între primele 30 de poezii şi următoarele 30, un axis mundi al poeziei eminesciene. Pe de o parte "visul cel himeric", pe de altă parte căderea în lume, pe de o parte revelaţia absolutului prin iubire, pe de altă parte evocarea "căilor bătute - adesea" pe care "vrea moartea să mă poarte"... Prin această aşezare în pagină a poeziilor T. Maiorescu dă un prim cod savant de lectură cum mai avem doar în "Joc secund" de Ion Barbu şi "11 elegii" de Nichita Stănescu.
Un poet grăbit
Al patrulea paradox: Eminescu a lăsat nepublicată cea mai mare operă literară scrisă vreodată de un român. În celebrele "Caiete" - 15.000 de pagini - s-au găsit de zece ori mai multe poezii decât a acceptat să publice. Eminescu mai mult a proiectat decât a terminat. A fost un poet grăbit. A vrut să se exprime total sub presiunea teribilă a temelor care se cereau scrise. Poate că ar fi reuşit dacă ar fi avut pacea biologică a lui Goethe şi ar fi trăit optzeci de ani. A ales să trăiască intens, mai mult a ars decât a trăit, încât, în pragul dezastrului a avut revelaţia unui adevăr înspăimântător : "optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit".
Al cincilea paradox al operei eminesciene ţine de recaptarea operei. Este un caz unic la noi şi foarte rar în literatura universală. Vreme de un veac postumele eminesciene au sporit enigma creaţiei şi au asigurat un caracter dinamic operei. Neacceptate de unii deoarece nu reprezintă voinţa poetului, considerate superioare antumelor deoarece evocă un Eminescu genuin şi magmatic, postumele publicate de Perpessicius şi analizate de G.Călinescu şi I. Negoiţescu au dat o nouă dimensiune operei eminesciene.
Azi, opera eminesciană, cu plinurile şi golurile ei, cu structurile ei diamantine dar şi cu însăilările din manuscrise este o ipostază a genezei unei Opere. Este inegal, - ca şi natura, dacă vreţi! - dar e şi inegalabil.
