Intr-un stat ireal "undeva intre Elvetia, Franta, Germania, Asia si Africa", presedintele da o lege prin care parintii, tutorii, educatorii sau profesorii nu mai au voie sa-si bata copiii. Insa pentru ca e imposibil sa se renunte atit de usor la "o traditie de cind lumea" , presedintele hotaraste sa construiasca un palat al chelfanelii. Aici, toti copiii cu virste cuprinse intre cinci si cincisprezece ani erau obligati sa faca cu rindul printr-un sistem de rotatie din cincisprezece in cincisprezece zile pe tot parcursul anului pentru a fi batuti contra cost de adultii carora li se facea dor de a mai lovi cite un mic ingeras. Este interesant cum de aceleasi drepturi dispun si ciinii, si pisicile. Ce a urmat maretei decizii e usor de imaginat, tara s-a transformat usor, usor intr-o anarhie: copiii, dar si animalele au inceput sa fie din ce in ce mai revoltati, mai plini de ura impotriva celor care ii supun la asemenea schingiuiri, pina cind izbucneste o revolutie, palatul este darimat si toata situatia ii scapa de sub control ilustrului presedinte.
Finalul este foarte interesant, dezvoltind excelent morala cartii, "prin chelfaneala spre fericire" asa cum anunta ultimul capitol, pe care insa trebuie sa-l descoperiti singuri.
Finalul este foarte interesant, dezvoltind excelent morala cartii, "prin chelfaneala spre fericire" asa cum anunta ultimul capitol, pe care insa trebuie sa-l descoperiti singuri.
