Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

O formă de protest

În general am evitat să scriu editoriale pe teme politice. Pur şi simplu mă simt profund îngreţoşat de caraghioslâcurile ce se întâmplă la Bucureşti, dar şi aici, la noi, la Brăila, cu pretenţia de evenimente politice. Am tras demult concluzia că trebuie să evit cu totul acest domeniu şi am acţionat ca atare. M-am închis într-o bulă în care nu las să pătrundă zgomotul scenei politice, minţindu-mă de asemenea că prea puţin din ce se întâmplă acolo mă afectează direct într-un asemenea hal încât să mă consider ultragiat şi să mă împingă să pun mâna pe furci şi topoare. De obicei îmi iese figura. Am o mare “slăbiciune” însă faţă de tandemul Dragnea - Dăncilă & Co. Iar inflamările pe tema anunţatului protest, din Piaţa Victoriei, de susţinere a “ceva” reuşesc să răzbată dincolo de linia mea de apărare a liniştii interioare. Poate mi-ar fi fost uşor să vărs aici nişte rânduri înveninate în care să arat cât de mare-i ipocrizia care sălăşluieşte în miezul acestui subiect, intens promovat pe agenda publică. Numai că, privind în faţă, un gând nu-mi dă pace: oare nu cumva problema este şi la mine? Poate eu sunt un inadaptat. Adică nu e ca şi cum, brusc, în acest moment, am descoperit “lăturile” din sfera politicului (mi se întâmplă din timp în timp să mă las furat de valul de ofensaţi şi să trântesc cu năduf, în sinea mea, câteva vorbe grele, să mă descarc). Ci pur şi simplu, acum, de la o zi la alta, realizez tot mai acut că Brăilei, în mod deosebit, şi României, la modul general, ne-a mers în mod constant, din rău în mai rău. Iar asta, nu de ieri, de azi, ci de câteva generaţii. Este aceeaşi poveste: un grup restrâns de oameni se luptă să-şi menţină poziţia privilegiată şi accesul direct la banul public din care să se servească ori de câte ori are chef, în timp ce restul populaţiei stă pe margine şi se scandalizează în faţa acestui tablou hidos. Este ca şi cum ne aflăm în faţa unui crater în care ne încăpăţânăm să călcăm cu mândrie, considerându-l un exerciţiu democratic şi un atribut al cetăţeanului model, pentru ca după ce am căzut în el să strigăm revoltaţi că acea groapă nu trebuia să fie acolo. Aşa este, nu trebuia să fie acolo! Dar, cu toate astea ne-am încăpăţânat de fiecare dată să ne aruncăm în ea. Şi ghiciţi ce? Realizez tot mai acut că, spre disperarea noastră, craterul ăla nu o să dispară niciodată de la sine! Ca indivizi cu gândire logică trebuie să conştientizăm odată şi-odată acest adevăr şi, iată o idee nouă, să ocolim groapa asta nenorocită. Sau să facem un pas înapoi, încercând o altă direcţie pe itinerarul căreia nu se întrevăd gropi. Dar noi, nu şi nu! Continuăm să mărşăluim dincolo de buza prăpastiei după care să ne plângem că groapa nu avea ce să caute acolo.

Totuşi, pe măsură ce craterul acesta se tot adânceşte, cred că mai este o speranţă. O speranţă care vine dispre acea jumătate de Românie care se închide în bule asemănătoare cu a mea, acea jumătate care, statistic, nu iese niciodată la vot. O văd că se frământă şi de aceea cred că, odată cu o cizelare a jocului politic dincolo de nivelul actual grobian practicat de genul - “ba pe-a mătii!” -, cu un mesaj coagulat, logic şi fără promisiuni deşarte, acea “cealaltă jumătate de Românie” ar putea fi scoasă din bulă. Şi ştiţi ce? Doar cu ea am putea închide craterul!

 




Categorie articol: 

Comentarii