Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Nu mă duce capul, doamnă, dar am mâini de aur!

Când l-am cunoscut era într-a VI-a. Era unul dintre cei 17 elevi ai clasei la care fusesem desemnată dirigintă. Citea cu greu, pe silabe, iar la matematică era praf. Îmi amintesc, la una dintre primele ore l-am scos la tablă pentru un calcul simplu, cu o necunoscută. Dictam: 3 plus x... A scris 3, a scris semnul plus, apoi “ics”. I-am spus: «Nu aşa, scrie”x”». S-a întors spre mine şi m-a privit sfidător. Am insistat puţin, dar când am văzut că rămâne neclintit, am renunţat, mai ales că, în cele câteva zile de când lucram împreună, nu avusese nici măcar o dată o atitudine necivilizată. Aşa că, la sfârşitul orei, am rămas doar noi doi în clasă şi i-am cerut explicaţii. A lăsat capul în jos şi, extrem de ruşinat, a recunoscut că, de fapt, nu ştie să scrie „x”, nu recunoaşte litera. În clasă mai erau încă doi băieţi în aceeaşi situaţie. Cum de lăsase învăţătoarea ca ei să ajungă în clasa a VI-a fără să ştie să scrie şi să citească... e o altă poveste. Oricum, cei trei dintr-a VI-a, clasa mea, nu erau nici singurii, nici primii, şi nici ultimii. Şi nu din şcoala în care fusesem eu repartizată, ci, aveam să mă conving de-a lungul anilor, din multe, mult prea multe şcoli.

Aşa că, în cazul lor, am lăsat deoparte formulele de fizică sau matematică şi am lucrat individual, iar la sfârşitul clasei a VI-a toţi trei citeau cursiv şi ştiau foarte bine să adune, să înmulţească, să calculeze arii, perimetre, lucruri simple, dar de care, eram convinsă, vor avea nevoie mai târziu, în viaţă. Pentru mulţi, rezultatele acestea n-ar fi cine ştie ce, dar, din punctul meu de vedere, a fost o adevărată performanţă. Pentru că, ce nu v-am spus până acum, toţi trei erau stâlpi în gospodăriile lor, unul fusese abandonat de părinţi şi crescut doar de bunici, altul avea în urmă vreo şase fraţi mai mici, altul rămăsese doar cu mama, şi aceasta bolnavă... Deseori, la prima oră adormeau, căci până să ajungă la şcoală făceau deja o groază de munci prin grajd, la câmp, în curte. Poveşti triste, dar care să nu vă închipuiţi că sunt excepţii.

Deloc surprinzător însă, deşi aveau goluri mari la învăţătură, în puţinul timp liber meştereau tot felul de lucruri, reparau, inventau tot felul de chestii care să le uşureze efortul fizic. Peste iarnă, îmi amintesc, şi-au unit forţele, şi, într-un week-end, nu ştiu cum şi ce au făcut, cert e că dintr-o amărâtă de sobă de tablă, căreia niciun părinte rugat să ne ajute nu îi dăduse de cap - scotea fum de ziceai că suntem materie primă pentru conserve - au reuşit să obţină o frumoasă piesă de mobilier, care să şi funcţioneze super bine, ba chiar au adaptat-o că aveam la discreţie şi apă caldă. „Nu mă duce capul, doamnă, dar am mâini de aur. Aşa-mi zice mereu bunica”, a replicat, mândru foc de rezultatul muncii lor, elevul “X”.

Şi chiar s-a dovedit a avea mâini de aur. Căci, cu ajutorul unor rude, „X” a terminat la Iorga şcoala profesională, iar apoi ani de zile a lucrat în Şantierul Naval. S-a specializat la locul de muncă, în sudură nu ştiu de care, ba chiar era printre cei mai buni. M-am bucurat sincer, acum vreo 4 -5 ani, când mi-a scris pe facebook că s-a mutat definitiv în Norvegia, pentru că a primit o ofertă bună, tot într-un şantier naval.

Nu toţi suntem înalţi şi blonzi, nu toţi suntem genii, nu toţi avem şansa de a trăi într-o familie împlinită şi fericită. Suntem unici, şi fiecare dintre noi poate excela în ceva. Trebuie doar ca altcineva să descopere asta şi să ne ajute să obţinem perfomanţă. Trebuie! Dar exact asta nu se întâmplă în sistemul de învăţământ românesc. Şi nu doar acum. Vocaţia, harul, n-au fost nicioadată pentru mase. Au fost doar câţiva, ori foarte foarte buni, ori norocoşi, mulţimea, turma, fiind la discreţia sistemului. Pe noi, generaţii întregi, comuniştii ne-au făcut muncitori ori ingineri... la grămadă. În funcţie doar de sclipirea de inteligenţă şi nevoile din fabrici şi uzine. Acum, generaţii întregi trebuie musai să aibă licenţă, la stat, la privat, în drept, în economie, în psihologie, management, protecţia mediului... nu contează. Să n-ai facultate în ziua de azi, cu sau fără diplomă de Bac, e o ruşine. Ce contează că eşti vânzător, casier, şofer sau tăietor de iarbă pentru câini, câtă vreme acasă, într-un sertar, ai o diplomă, în ochii vecinilor eşti un om realizat.  Păguboasă atitudine, fantastică greşeală! Dar nu tinerii sunt cei vinovaţi. Nici măcar părinţii lor. Vinovaţi sunt cei care de-a lungul anilor au făcut tot posibilul să se înrădăcineze ideea că e mai ok să fii un licenţiat fără nicio perspectivă, cu facultate terminată pe bani grei, prin referate copy-paste de pe net, decât un muncitor specializat într-un domeniu în care să te simţi stăpân pe tine, respectat şi confortabil financiar. „Meseria e brăţară de aur” a fost primul proverb pe care Ecaterina Andronescu, căci ea e principala vinovată de haosul din învăţământul postdecembrist, l-a aruncat la coş. Şi a pus atâtea hârtii peste el, încât şi acum e greu ca cineva să-l dezgroape.

La Brăila, un antreprenor se încăpătânează să dea, totuşi, de fundul coşului. Doi ani nu i-a reuşit, anul acesta doar pe jumătate. E optimist, însă, şi vede partea plină a paharului. Sincere felicitări pentru că nu se dă bătut! Şi mi-aş dori ca anul viitor să reuşească pe deplin. Pentru că, aşa cum merg lucrurile prin Ministerul Educaţiei, renaşterea şcolii profesionale româneşti rămâne categoric la latitudinea mediului privat. Iar tinerii, în special cei mai puţin norocoşi precum elevul „X”, chiar au nevoie de această oportunitate.




Categorie articol: 

Comentarii