Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Misterele Oborului

• cu mărfurile sale întinse pe jos, pe un platou cu asfalt măcinat de vremuri, talciocul duminical de la marginea oraşului reuşeşte, Dumnezeu ştie cum, să păstreze un pic din farmecul pitoresc pe care Brăila noastră încă se încăpăţânează să nu îl piardă de tot, deşi nu mai e demult oraşul prosper de altădată

 

Teoretic, Oborul Brăilei, maidanul de la marginea oraşului unde roiesc duminică de duminică amatorii de chilipiruri, îşi trăieşte perioada de pe urmă. Primăria vrea să amenajeze în acel spaţiu piaţa de gross a oraşului, un loc care să le ofere producătorilor de fructe şi legume condiţii decente pentru desfacerea mărfii. Asta ar însemna, inevitabil, ca talciocul de vechituri să îşi restrângă cumva suprafaţa. Nu se ştie exact cum va fi şi ce va fi. E puţin probabil ca Oborul să dispară de tot, însă sigur nu va mai fi ce era.

Practic, însă, mai e mult până departe... Primăria promite de ani de zile noua piaţă de gross, dar până acum nu s-a întâmplat nimic concret. Aşa că Oborul rămâne deocamdată exact aşa cum îl ştiu numeroşii brăileni care şi-au făcut o obişnuinţă din a trece duminica pe acolo. Adică acelaşi iarmaroc săptămânal, cu măfuri întinse pe jos, pe nailoane sau direct pe caldarâm, printre băltoacele din zilele ploioase sau direct pe praful zilelor încinse de vară.

Brăilenii mai în vârstă îşi amintesc că, pe vremuri, adică până prin anii '60, Oborul se ţinea într-o zonă de la periferia de atunci a oraşului, mai exact la intersecţia bulevardului Dorobanţi cu strada Republicii, actuala Şos. Râmnicu Sărat. Vizavi de fosta secţie Laminorul era un teren viran care, duminica şi în zilele de sărbătoare, prindea viaţă. Acolo veneau ţăranii cu cereale sau animale, iar de la Laminorul din apropiere lumea cumpăra lanţuri şi cuie. În afară de ţoale vechi, mărfurile din talciocul de atunci nu prea semănau cu cele de acum. Probabil că aparatura electronică scoasă din uz şi alte obiecte “vintage” încă nu îşi croiseră drum pe tarabele neguţătorilor de ocazie. În schimb, bătrânii îşi amintesc că atmosfera de iarmaroc era la ea acasă, cu tot felul de tiribombe şi chioşcuri de tir, unde se trăgea cu arme cu aer comprimat, la ţinte metalice cu mecanism mobil. După ce s-au construit blocuri, iarmarocul s-a mutat, dar numele locului s-a păstrat şi aşa a apărut actualul cartier Obor.

 

Tradiţie

 

Sunt, aşadar, zeci de ani, încă de pe vremea lui Ceauşescu, de când oborul duminical funcţionează în actuala poziţie, pe Şos. Râmnicu Sărat, aproape de fosta autobază a oraşului. Taxa de intrare este 1,5 lei, iar oricine a trecut pe acolo, măcar o dată în viaţă, ştie că  în Oborul de la marginea Brăilei se găsesc tot felul de vechituri. Multe sunt inutile şi arată ca şi cum au fost adunate de prin gunoaie, ceea ce în multe cazuri chiar aşa şi e. Chiar şi dintre acestea, însă, aşa murdare şi inutile cum par, unele îşi găsesc până la urmă un cumpărător. Important e, pentru cine le vinde, să aibă răbdare şi să nu îşi piardă nădejdea, că muşterii apar când se aşteaptă mai puţin...

Pe de altă parte, în marea de nimicuri, pentru cine ştie să se uite şi să caute, se află câteodată obiecte de valoare, care îşi merită locul în colecţii mai mult sau mai puţin selecte. Se întâmplă de multe ori ca vânzătorii să nu aibă habar ce au pe tarabă sau pe cearceaful întins pe jos, iar vânătorii de chilipiruri sunt fericiţi când dau peste aşa un gheşeft. Sunt însă şi vânzători care chiar cunosc valoarea mărfii pe care o expun, iar când vin cu ceva mai ieşit din comun ţin la preţ până în pânzele albe. Poate fi vorba despre un aparat de radio vintage, un disc de vinil ediţie limitată, un aparat foto rar, o medalie mai deosebită, o brichetă de argint, un stilou cu peniţă de aur sau câte şi mai câte. În astfel de situaţii, totul se rezolvă prin străvechea artă a negocierii, care poate străluci, cu rafinamentul său aristocratic, chiar şi pe maidanul ponosit al oborului brăilean. Totul e ca muşteriul potrivit să dea peste vânzătorul potrivit şi lucrurile decurg de la sine, poate nu chiar ca la marile case de licitaţii, dar oricum mult peste clasa obişnuită a locului...

Comorile Oborului brăilean nu sunt doar obiectele rafinate, pe care le-a înnobilat patina timpului. O adevărată comoară poate fi, câteodată, chiar şi un banal topor făcut pe vremurile când oţelul era oţel şi nu fier mort, cum se întâmplă de multe ori în zilele noastre. Un brăilean ne-a povestit că şi-a cumpărat, recent, un topor dintr-un magazin din oraş. A încercat să spargă nişte rădăcini de copac cam aţoase, iar după câteva lovituri mai puternice metalul s-a crăpat pur şi simplu, de parcă ar fi fost făcut din plastic. “Am dat banii degeaba pe el, o să mă duc la Obor să-mi iau un topor ca lumea, din oţel adevărat!”, ne-a spus omul, convins că printre vechiturile de la talcioc va găsi ceea ce-i trebuie.

 

Vânzătorii

 

La Obor, oricine poate merge cu vechituri la vânzare. Cine se scoală mai de dimineaţă şi plăteşte un ban în plus la Administraţia Pieţelor, ocupă un loc la tarabele înşiruite pe platoul de la intrare. Accesul cu maşina în incinta târgului se plăteşte, de asemenea, cu vreo 2,75 lei, şi marea majoritate dintre comercianţii de ocazie îşi încarcă mărfurile în portbagaj, iar de expus le expun fie pe măsuţe pliante, fie pe cearceafuri sau nailoane întinse pe jos. Administraţia încasează - sau cel puţin aşa ni s-a spus - 1,1 lei per metru pătrat, deci cine vrea o suprafaţă mai mare plăteşte cu câţiva lei în plus faţă de cei care se mulţumesc cu un metru sau doi. Marfă să fie... Iar marfă e de toată pentru toată lumea, fie că e adusă în portbagajul maşinii sau pe portbagajul bicicletei. Unii vin inclusiv cu vechi cărucioare pentru butelii de aragaz, în care îşi cară ce au de vânzare.

Acuma, pentru neiniţiaţi rămâne un mister de unde sunt procurate “mărfurile”, adică acele vechituri de toate felurile, mărimile şi culorile - de la haine purtate, la oale, ligheane, alămuri, jucării, pixuri, stilouri, blănuri, până la electronice vechi, scule de toate felurile şi câte şi mai câte... Multe provin, efectiv, de prin gunoaie, altele sunt procurate pe diverse căi, iar unele chiar sunt rarităţi pentru care orice colecţionar împătimit ar da orice să le aibă. De unde sunt aduse? Mister! E ca în orice domeniu de activitate: trebuie să ştii meserie ca să faci treabă bună. Şi puţini sunt meseriaşi “de obor” cum a fost nea Florică. Omul e realmente o legendă printre vânzătorii de vechituri. Era printre cei mai vechi în branşă şi mulţi au învăţat de la el cum să găsească mărfuri de calitate şi cum să le prezinte potenţialilor clienţi, în aşa fel încât să reuşească să le dea pe un preţ bun, ca să iasă pe profit, nu în pierdere.

Din păcate, nea Florică nu mai este printre oborişti, pentru că a încetat din viaţă în urmă cu vreo doi ani. Renumele său rămâne, însă, neştirbit. “Eu pot să spun că am fost ucenicul lui nea Florică. Am învăţat multe de la el, de exemplu cum să-i explici omului ce marfă ai la vânzare. Dacă ai monede de pe vremea regelui, să îi spui cine a fost Carol, cine a fost Ferdinand... Fără talciocul ăsta s-ar pierde multe, n-ar mai şti copiii noştri ce obiecte se foloseau pe vremuri. Şi nu vorbesc numai de monede sau bancnote. Uite, de exemplu, forma asta de făcut nuci, prăjiturile alea care se coceau acasă pe vremuri. Noi ştim, că ne gătea mama aşa ceva, dar copiii din ziua de azi n-au de unde să ştie. Dacă vin cu părinţii la obor şi văd forma asta printre mărfurile mele, află şi ei ce fel de prăjituri mâncam noi când eram mici”, ne-a spus Florin T., unul dintre vânzătorii care nu lipsesc nicio duminică din Obor. De meserie mecanic auto, are la vânzare de toate, inclusiv discuri de vinil sau ziare şi reviste vechi despre care spune că le găseşte prin podurile caselor, de la vecinii sau cunoştinţele care ştiu că se ocupă cu aşa ceva şi îi cheamă să i le dea.

Iar dacă Florin T. se consideră ucenicul lui nea Florică, unul dintre “concurenţii” săi direcţi este chiar fiul lui nea Florică, Marian, cel care duce mai departe tradiţia familiei. Florin şi Marian sunt buni prieteni şi vecini de “tarabă”, dacă se poate spune aşa , pentru că, de fapt, niciunul dintre ei nu are o tarabă propriu-zisă, ambii având marfa expusă pe jos. “Am vrea şi noi condiţii mai bune că dacă plouă şi se fac bălţi nici nu mai avem unde să punem marfa la vânzare”, ne-a spus Marian, dezamăgit oarecum de felul cum se prezintă la ora actuală oborul brăilean. Cât despre “moştenirea” tatălui său, celebrul nea Florică, Marian ne-a spus că prezenţa duminicală la obor i-a rămas în sânge. “E o tradiţie pentru noi. Nu venim nici de bine, nici de rău, e în sângele nostru. Ne întâlnim cu prietenii, socializăm, facem schimburi de marfă”.

Şi alţi “oborişti” vechi sunt nemulţumiţi de felul cum arată platoul unde se ţine târgul. Dacă plouă, locul se umple de bălţi, pentru că asfaltul e măcinat de vremuri, iar reparaţii nu s-au mai făcut de ani de zile. “Dacă vine ploaia, nu mai ai unde să îţi pui marfa, că se strică tot. Ar trebui să avem şi noi alte condiţii că, vorba aia, se strâng ceva bani din taxa de intrare. La câţi oameni vin aici, vreo 40 - 50 de milioane tot se adună în fiecare duminică, aşa că măcar tarabe ar trebui să fie pentru toată lumea, să nu mai stăm cu lucrurile întinse pe jos”, ne-a spus Mihăilă Stanciu, pensionar, fost maistru la “Progresul” şi fost activist politic. Şi în prezent e membru PSD, participă la şedinţele de partid şi ne-a mărturisit că, de câte ori a avut ocazia, i-a atras atenţia primarului să facă ceva şi pentru Obor. El de vreo 15 ani vine să vândă tot felul de chestii. Are de la capace de roţi până la ardei iuţi puşi la oţet. “Ăştia sunt din grădina mea. Dacă ştii câtă apă să le pui, şi când să le dai floarea jos, faci producţie, nu te încurci”, ne-a explicat dom' Stanciu.

Oborist cu state vechi este şi Aurel Micu. Are 71 de ani şi, în general, marfa şi-o produce singur în atelierul său de tâmplărie din oraş. Pe taraba sa găseşti scăunele de lemn sau topoare cu cozi din lemn cioplite de el şi cu lame din foaie de arc făcute de un amic. “Sunt topoare adevărate, garantez pentru ele”, ne-a spus bătrânul tâmplar, care rar a lipsit vreo duminică din Obor în ultimii zece ani.

De mai bine de zece ani, poate chiar 20, vine în Obor şi meşterul curelar Nicu Dragomir. Specialitatea sa sunt căpestrele şi hamurile pentru cai, dar în ultima vreme, de când numărul căruţelor din judeţ a scăzut dramatic, a început să se reorienteze şi către alte produse, cum ar fi zgărzile pentru câini sau brâiele de mijloc, pentru persoane care au probleme cu reumatismul. “Înainte veneau mai mulţi oameni de la ţară, acum vin mai mulţi orăşeni. Facem în continuare hamuri pentru cai, dar venim şi cu alte produse, ca să avem clienţi în continuare”, ne-a spus Nicu Dragomir, unul dintre ultimii meşteri curelari adevăraţi ai Brăilei.

Prin Obor găseşti oameni de tot felul, unii deschişi şi gata să schimbe o vorbă cu oricine îi întreabă de sănătate, alţii scumpi la vorbă şi suspicioşi, care nu s-ar lăsa pozaţi nici în ruptul capului. “Hai, lasă, nu mă mai poza să mă dai la ziar, să mă trezesc cu Garda pe cap!”, ne-a spus pe şleau un vânzător care arăta, aşa, mai cu şcoala vieţii. Ar fi dat bine în poză şi probabil ar avea poveşti interesante de spus dacă nu ar sta cu frica-n sân că îl saltă Garda. Dar ce ar fi Oborul brăilean fără misterele sale?

Până una - alta, Oborul, aşa cum este la ora actuală, chiar e un loc pe unde merită să treci măcar o dată în viaţă. “Oborul este locul unde te duci să cauţi un anumit lucru dar găseşti cu totul altceva. E o ofertă diversificată care nu te poate lăsa nepăsător. Vorba aceea: gunoiul unora, comoara altora... La Obor, obiectele capătă o valoare ce se poate negocia, tocmeala fiind forma de socializare care completează farmecul târgului”, ne-a spus unul dintre brăilenii care frecventează cu religiozitate oborul duminical, în căutare de chilipiruri.




Categorie articol: 

Comentarii

Recomandari din aceeasi categorie