Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

MIRCEA CAVADIA, „PEŞTELE NOPŢII” TOTALITARE

Este greu de explicat de ce lipsesc din panoplia romanului românesc contemporan acele opere care să evoce deceniul satanic ʼ80. Ştim destule despre „obsedantul deceniu”, cum numea Marin Preda anii ʼ50. S-au scris despre acei ani câteva romane care vor rezista muşcăturii timpului. Rezultă că nicio perioada istorică nu a obsedat conştiinţa românească pe măsura acelor ani. Dar anii ʼ80? A trecut binişor peste un sfert de veac de atunci şi prozatorii români privesc încă acel deceniu ca pe o hieroglifă. Chiar şi după atâta vreme anii aceia fumegoşi şi groteşti ascund jar sub cenuşă.

 

Mizeria anilor ʼ80, unică în Europa, a avut urmări de lungă durată, nici azi depăşite. Şi totuşi, literar vorbind, acel deceniu încă nu există. Chiar dacă „interiorul” epocii este evocat în câteva romane, totuşi un paradox există: două mari evenimente care au  marcat conştiinţa românească rămân în continuare ignoarate: intrarea şi ieşirea din comunism.

Enunţăm de la început o concluzie: romanul „Peştele nopţii”, de Mircea Cavadia ar fi putut fi un mare roman-parabolă a ultimului an comunist, 1989. Ceva îi lipseşte, poate graba construcţiei, poate finalul uşor forţat...

„Peştele nopţii” este dedicat „memoriei marelui scriitor” Fănuş Neagu, adică celuilalt scriitor român care prezintă în „Amantul Marii Doamne Dracula”, ultimul an de comunism.

Cele două romane, apărute la un deceniu distanţă ar trebui să fie privite în tandem: unul, la vârful puterii, prezentând familia noastră prezidenţială trăind iluzia eternităţii, altul, prezentând un om de la marginea societăţii, trăind de azi pe mâine, cu iluzia supravieţuirii.

„Peştele nopţii” este numele metaforic al unui jurist de 30 de ani. El are, în vara anului 1988, la o fermă din Bărăganul Brăilei o mică încurcătură, pentru care e chemat la Miliţie să dea o declaraţie. De frică, pleacă din oraş, îşi pierde urma pentru a scăpa de urmărire, rămâne într-un orăşel de pe malul Dunării, în Banat. Deşi află că între timp a scăpat de urmărirea penală, nu se mai întoarce. Duce în Clisura Dunării o existenţă searbădă. Găseşte adăpost la un cămin de nefamilişti de la marginea oraşului.

Orăşelul rezumă România ultimului an comunist. Autorul descrie o Românie a sărăciei lucii, cu magazine goale şi cârciumi pline. Semnele realului sunt peste tot, nimic nu a rămas neatins. Oamenii sunt reduşi doar la funcţii biologice, au reflexele sociale amorţite. Nu există nici o problemă de conştiinţă, nimeni nu e colinadat de vreun ideal. „Omul nou”, conceptul de care se făcea atâta caz în epocă a devenit o fiinţă care a suferit mutaţii genetice. În mizeria cotidiană singurul gând este al supravieţuirii. Rezultă un roman negru, care evocă subtil drojdiile utopiei, fără şarje umoristice, fără sarcasm, fără intenţii caricaturale. Răul este instalat în cotidian, la tot pasul, în magazine, în autobuz, la căminul de nefamilişti, la cârciumă, la serviciu. Este un rău care s-a banalizat, a devenit blând, familiar, cu care oamenii s-au acomodat, chiar l-au acceptat cu o perversă voluptate.

Cititorul este invitat să observe „ce-a mai rămas din oameni”. Dacă este un cititor care mai păstrează în engrame imaginea acelor ani, acum face doar un exerciţiu de recunoaştere.Dacă însă este un tânăr cititor de romane, fără experienţa istorică a acelor ani, nu face decât o călătorie în infernul românesc, undeva, la capătul nopţii totalitare.

Romanul lui Mircea Cavadia este o excelentă cronică a anului enigmatic 1989, o incizie dureroasă în structurile societăţii româneşti la ieşirea din tunel: însemnând sărăcie, alcoolism, promiscuitate, frică, orizont închis, fără ieşire. Cazanul social, aparent amorf, adună presiune care se simte mai ales la nivelul limbajului.

Cuvintele au mai multe înţelesuri. Singurele forme de protest sunt „bancurile şi miştoul”. Se supravieţuieşte din „mica ciupeală”. Totul este „băşcălie veselă”. Viaţa în C.A.P. şi în fermă înseamnă „traiul din furat”.

Când şi când răzbat în vorbirea personajelor, ca ecouri ale istoriei momentului, forme ale vieţii politice care au ca efect fixarea în timp a romanului: magazinele alimentare sunt goale, pe şantiere lipsesc piesele de schimb, alegerile sunt măsluite cu seninătate, societatea este nu numai obosită ci şi fără speranţă – o înfundătură istorică. Nimeni, totuşi, „nu-şi putea imagina cum ar putea trăi în alte vremuri”. Folclorul străzii devine o cutie de rezonanţă, captează, reţine, amplifică tot ceea ce ar trebui să revolte. Un vers dintr-un şlagăr al vremii şi un vers inspirat din realitate sau un distih sumbru: „Sus în deal e-o casă / Mâine va fi rasă”. Pretutindeni lumea este în schimbare. Țările din jur trăiesc febra sistemului, numai în orăşelul de margine românii „stau ca boul pe coadă”. Totul derivă dintr-un principiu al puterii: „Sădeşte în ei frica şi nu mai ai probleme”.

Numai în unele romane de Augustin Buzura mai întâlnim astfel de peisaje pârjolite de istorie, ca după o invazie.

Juristul locuieşte o vreme într-un cămin de nefamilişti, la marginea orăşelului. Spaţiul acela este „o cloacă” în care trăiesc „vreo sută de damblagii”, de la copii infirmi, la bătrâni alcoolici. Este un cămin în faţa căruia trage zilnic un dric pentru a duce, în singurătate, pe ultimul drum, năpăstuiţii sorţii.

Punctul de atracţie în zonă îl formează un birt, un templu al pierzaniei, unde cei mai mulţi muncitori se opresc şi se fac „mangă”. Viaţa în micul orăşel se scurge fără conflicte mari, se reduce la stat la cozi pentru hrană, pentru cele necesare traiului în „bezna socialistă”.

El găseşte în cămin o cameră simplă, unde rămâne cea mai mare parte a anului. Îşi cunoaşte vecinii de palier. Un sudor, un şofer, un frezor, un şantierist, un pensionar, Vasile, pentru care birtul este raiul lui. Doi tineri muncitori, Vio şi Lilian, formează o pereche demnă de Caragiale. Unul, de o locvacitate excepţională, altul, taciturn. Vio, un palicar de modă nouă, pitoresc, gargaragiu, cu limbă otrăvită, pare că descinde din legendarul Mitică.

Din păcate autorul doar îi prezintă, apoi îi părăseşte. Ei singuri ar fi putut deveni personajele unui roman.

Câtă vreme stă la cămin, juristul vrea să treacă neobservat. Doar un vecin mai în vârstă, Ion, îl observă şi îl priveşte cu o anumită speranţă. Bătrânul pare a avea un plan. Dintre toţi năzdrăvanii de pe palier, pe el îl alege pentru un tip de iniţiere. Vorbeşte în pilde, în parabole, cu un cod esopic nedivulgat. „Toate au un sfârşit, ca să înceapă altceva” sau „Gândeşte-te întâi şi după aia vorbeşti”, spune el cu subînţelesuri care scapă deocamdată juristului.

Ion este un om vechi al pământului. Ştie ca nimeni altul taina muntelui, cunoaşte rostul plantelor tămăduitoare. Are sus, la munte, într-o zonă necolectivizată, o stână mare. Mai jos, în pădure, are un gater unde face scânduri. El este un solomonar cum mai întâlnim în operele lui Creangă, Sadoveanu sau Vasile Voiculescu.

Stă în cămin, la marginea oraşului, în acel mediu meschin, pentru a iniţia adesea câte un om în taine numai de el ştiute. El e un solomonar singuratic, coborât între oameni pentru a identifica iniţiabili şi a-i forma. Când ceva nu-i place, reproşează: „Aşa sunteţi toţi. Superficiali. De-aia e totul ca dracu”.

După ce devine jurist la o întreprindere de stat, participă ca jurist la o activitate politică într-un sat. Acolo îl cunoaşte pe Moise, activist de partid, vicios, lacom, un marţafoi de zile mari, soldat ticălos al partidului, duplicitar şi disimulant. Vorbeşte cu emfază caţavenciană unor ţărani şi crede că i-a învăluit. Aceştia, tăcuţi, oraculari, înţeleg imediat cu cine au de-a face şi aruncă în prezidiu, într-o scenă atroce, cu decoraţiile de război.

Între astfel de personaje trăieşte o vreme juristul. El are diplomă dar nu are vocaţie justiţiară. El e în permanent exerciţiu rutinier, un prizonier al sistemului, fără drame de conştiinţă, fără vreo formă de îndoială metodică. Asistă, nu doar cu îngăduinţă ci chiar cu nepăsare, adesea chiar cu voluptate nedisimulată la tot ce înseamnă pervertire a ideii de justiţie.

El este „peştele nopţii”, cu branhiile pline de mâlul apelor tulburi. El urcă de la Brăila la Clisura Dunării în căutarea iluzoriilor ape limpezi. Trăieşte ca un mutant: nu se mai miră de nimic, nu se revoltă, este indiferent şi superficial, are reflexele morale atrofiate.

Are o singură mare grijă: procurarea mâncării. Câteva „tacâmuri” de pui, o ceapă, un morcov, doi cartofi şi „un pumn de orez”, puse la fiert îi dau sentimentul fericirii.

            Pe lângă derizoriul cotidian, Mircea Cavadia prezintă în „Peştele nopţii” câteva ospeţe pantagruelice, cu o voluptate a detaliului, cu un lux al gustului şi o plăcere a ospăţului care îl apropie de Creangă, cel din basme, sau de Sadoveanu, cel din „Zodia Cancerului”. Masa de Crăciun a unor tineri ce vin de la ţară cu toate preparatele gata făcute, cheful deşănţat al activiştilor de partid după o activitate politică ticăloasă, prânzul la o stână, în munţi, în Banatul montan, sunt pagini antologice care trădează un mare voluptos, cu o ascuţire a simţurilor pe care numai foamea o face.

Trăieşte în ritm lent, mai mult observă lumea, stă, într-un fel, la pândă. Bea „nechezol” (o cafea din orz prăjit) – cuvânt ieşit din geniul lingvistic al poporului român – şi, când i se întâmplă să bea o cafea adevărată, simte un gust oribil. Este situaţia simptomatică în faţa realităţii. Nu are idealuri mari ci doar bucurii mici. Fericirea ia forme simple: a avea căldură în cameră, a avea, în sens propriu, o bucată de pâine cu salam, a se bucura de un pahar de votcă. Romanul este o călătorie prin lumea românească în ultimul an comunist, văzută din perspectiva unui bărbat care, prins la strâmtoare, în chinga relaţiilor sociale, suferă, pentru a supravieţui, o adevărată mutaţie genetică. 

Din acest punct de vedere cartea are tot ce-i trebuie pentru a fi o parabolă a omului sub vremi totalitare.

Se cuvin două vorbe despre finalul romanului. În cele din urmă juristul găseşte de muncă la o fermă. Aici o cunoaşte pe frumoasa sârboaică Nada şi se îndrăgosteşte. Primeşte de la „partid” casă şi are iluzia că au trecut toate necazurile. Nada făcea „ieşiri” la sârbi pentru a aduce produse alimentare. Dar la un moment dat nu se mai întoarce. Juristul trăieşte o mare dramă. Din gelozie ia o hotărâre riscantă: trece „dincolo”, ignorând toate pericolele, ca să o caute. Cei care încercau să treacă în Iugoslavia căutau, de regulă, libertatea. El trece în căutarea iubitei. Este prins, anchetat, înfometat, rănit, spitalizat.

El venea de la Brăila şi poate că avea în memorie povestea de demult a lui Sotir în căutarea Chirei Chiralina, din romanul lui Panait Istrati sau, poate, din vreo lectură de tinereţe, a romanului „Fraţii Jderi” de M. Sadoveanu, călătoria plină de peripeţii a lui Ionuţ Jder la Stambul în căutarea iubitei Nasta, captivă la turci. Sau poate că a vrut să retrăiască patimile părintelui Tonea pentru Barivoje, frumoasa sârboaică din povestea lui Gala Galaction, „De la noi la Cladova”.

            Izbucneşte Revoluţia. Toţi cei care au încercat să treacă la sârbi, „dincolo”, sunt numiţi „eroii noştri”. Juristul iese în stradă şi vede că în fruntea coloanelor de manifestanţi este Nada. I se alătură şi este împuşcat. Are parte de o moarte absurdă, ca în romanul „Racul” de Al. Ivasiuc.




Categorie articol: 

Comentarii