Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Martirii Brăilei cer dreptate

• familia Piroşcă îşi plânge fiul ucis în Ajunul Crăciunului, în faţa Palatului Administrativ • în vârstă de 26 de ani, Răducu urma să se logodească peste câteva zile, însă a fost răpus de gloanţe • “Fiul meu nu a murit în zadar!”, ne-a spus tatăl eroului • cu o zi înaintea lui Răducu, a fost ucis procurorul Costică Ichim, de 34 de ani • părinţii procurorului i-au ridicat o cruce în curtea instituţiei pe care a slujit-o până la moarte • oraş martir, Brăila a plătit tribut de sânge: 42 de oameni au murit şi 100 au fost răniţi în zilele lui decembrie 1989 

 

S-au scurs 30 de ani de la măcelul din '89. O viaţă de om. Iar brăilenii care şi-au pierdut copiii în acel “decembrie însângerat” continuă să-i plângă cu amar, cu inimile frânte de tristeţe. Alţii n-au rezistat şi s-au prăpădit, răpuşi de durere şi cu gândul la cei ce-au pierit ciuruiţi de gloanţe. Se cuvine, deci, să ne plecăm inimile şi să ne amintim de tinerii care, înfruntând “dictatura roşie”, au îngenuncheat în Piaţa Independenţei şi au rostit “Tatăl Nostru”. Să ni-i amintim, deci, pe cei care au sfidat moartea şi care au murit pentru ca noi să fim liberi.     

 

De 30 de ani, familia Piroşcă îşi plânge fiul  

 

La trei decenii de la Revoluţie, să păstrăm un moment de reculegere pentru cei care şi-au vărsat sângele pe străzile oraşului. Răducu Piroşcă, de 26 de ani, a fost unul dintre ei. Singurul fiu al familiei Dumitra şi Vasile Piroşcă se afla împreună cu 11 colegi de serviciu în microbuzul Şantierului Naval, când au fost mitraliaţi de soldaţi, la Romarta Nouă. Răducu Piroşcă şi colegii săi fuseseră chemaţi să elimine “teroriştii” care trăgeau în Consiliul Judeţean, chiar în Ajunul Crăciunului, numai că au fost ei înşişi confundaţi cu teroriştii, iar soldaţii de la UM 01763, care apărau perimetrul, au deschis focul. Toţi cei 12 muncitori de la Naval au fost răniţi, iar Răducu Piroşcă şi un alt coleg de serviciu au murit, după ce microbuzul în care se aflau a fost ciuruit de gloanţe. Tânărul avea să fie înmormântat cu tricolorul pe sicriu, iar sute de brăileni au venit să-i aducă un ultim omagiu. Pentru părinţii lui Răducu, însă, pierderea singurului copil avea să le schimbe definitiv viaţa.    

Spre deosebire de noi, cei care am supravieţuit acelui decembrie însângerat, pentru familia Piroşcă, fiecare Crăciun reprezintă readucerea în faţa ochilor a tragediei petrecute în urmă cu 30 de ani, când l-au pierdut pe Răducu, singurul lor fiu. Tânărul făcea parte din detaşamentele Gărzilor Patriotice trimise ca să apere Consiliul Judeţean şi a fost împuşcat pe 24 decembrie 1989. La trei decenii de la tragedie, soţii Piroşcă retrăiesc acele momente şi îşi plâng fiul. Fotografiile făcute în urmă cu trei decenii, la înmormântarea tânărului-martir, este tot ceea ce le-a mai rămas.

“Fiul nostru absolvise Liceul «Nicolae Iorga» şi dăduse la facultate. Picase cu câteva sutimi. Era electrician la Şantierul Naval şi urma să se logodească peste câteva zile, de Revelion, iar ulterior să se căsătorească. A fost singurul nostru copil. După Răducu, soţia mea n-a mai putut avea copii. Fiul nostru lucrase în tura de noapte, a venit acasă, a mâncat ceva - parcă-l văd şi acum - apoi a plecat, să vadă ce se mai întâmplă la serviciu. Era îmbrăcat în uniforma Gărzilor Patriotice. S-a dus, şi de atunci nu l-am mai văzut în viaţă”, ne-a spus Vasile Piroşcă, tatăl tânărului ucis la Revoluţie.
Răducu Piroşcă era un tânăr plin de energie, săritor şi cu suflet mare. Învăţase credinţa în Dumnezeu de la părinţii săi, care-l iubeau şi care se mândreau cu el. Nu e de mirare că băiatul avea permis de conducere şi maşină, lucru rar pe vremea dictaturii comuniste. De fapt, toată agoniseala familiei, truda lor de o viaţă, avea să fie a lui Răducu, mai ales că urma să-şi întemeieze propria familie.

Albiţi de tristeţe şi de ani, părinţii tânărului ucis la Revoluţie îşi amintesc că, în acea zi - Ajunul Naşterii Domnului - băiatul lor n-a mai venit acasă. N-a venit nici a doua zi şi părinţii, îngrijoraţi, nu ştiau pe unde să-l mai caute. S-au dus la un coleg de serviciu de-al lui Răducu, iar acesta le-a spus că e la spital. Bărbatul i-a însoţit la Spitalul 3, Spitalul de Urgenţă de atunci. Tatăl eroului povesteşte:

“Fiul meu a stat trei zile la morga, pentru că nimeni nu a avut curajul să ne anunţe că a murit. Când am ajuns la spital, un coleg de-al băiatului au spus că «ceilalţi sunt bine, dar Piroşcă a murit», neştiind că suntem părinţii lui. Acele cuvinte ne-au rupt inimile”. Atât de disperat şi sfâşietor a fost ţipătul mamei tânărului ucis, înainte de a-şi pierde cunoştinţa, că au ieşit bolnavii speriaţi, la ferestre, neştiind ce se întâmplă. Iar după câteva zile, tatăl lui Răducu a albit pur şi simplu, de tristeţe. Şi încă ceva: ambii părinţi au fost operaţi pe cord; numai tatăl, Vasile Piroşcă, are patru bypass-uri la inimă. “Răducu a fost singurul nostru copilaş. Am fost zdrobiţi când am aflat că a murit... An de an, când vine decembrie, mă simt ca atunci, când ne-am pierdut fiul. Păstrăm fotografiile de la înmormântare, dar nu ne uităm niciodată împreună pe ele, pentru că nu ne putem stăpâni plânsul”, a mai spus, cu ochii înlăcrimaţi, tatăl tânărului mort în decembrie '89.

Aşa i-am găsit şi eu pe soţii Piroşcă: albiţi de tristeţe, rememorând, pentru a 30-a oară, tragedia din Ajunul acelui Crăciun însângerat. Iar în fotografiile de la înmormântarea fiului-erou, soţii Piroşcă au fost surprinşi plângând, cu chipurile împietrite de durere. Întrebat dacă jertfa singului său copil a adus acea schimbare pe care chiar el şi-a dorit-o, Vasile Piroşcă a spus: “Fiul meu nu a murit în zadar! Eram robiţi sub regimul comunist, dar, după '89, oamenii s-au putut închina Lui Dumnezeu liberi. Jertfa tinerilor, a lui Răducu, nu a fost în zadar...!”

 

Procurorul Costică Ichim, ucis de gloanţe în curtea Procuraturii

În decembrie '89, moartea nu a iertat pe nimeni. Bântuia pe străzi, hâdă şi îşi alegea victimele. Procurorul Costică Ichim, de 34 de ani, tatăl unei fetiţe de 4 ani, avea să fie şi el jertfit pe altarul libertăţii. A fost ucis de militarii care apărau Palatul Justiţiei, care l-au confundat cu un terorist.

Potrivit anchetei desfăşurate ulterior, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, alături de alţi militari, fruntaşul Eusebio Pruteanu, caporalul Lucian Toban şi soldatul Iulian Ursu au primit misiunea de a păzi Tribunalul şi Procuratura Brăila, instituţii care se aflau în clădiri învecinate. Procurorii şi judecătorii făceau de serviciu în ambele instituţii, în timp ce militarii patrulau în exterior.
În seara zilei de 23 decembrie 1989, în jurul orei 19.30, procurorul Costică Ichim a plecat din incinta instituţiei pentru a merge în oraş (ca să cumpere apă minerală). În Procuratură se mai aflau câţiva colegi de-ai săi. La scurt timp, în zonă a început să se tragă şi, din aceste motive, Pruteanu, Toban şi Ursu s-au retras în apropierea porţii principale, ce permitea accesul în curtea Procuraturii. La un moment dat, însă, pe aleea care duce spre poartă, a apărut un autoturism. Pentru că farurile maşinii (o Dacia) băteau exact în direcţia în care se aflau cei trei militari, Iulian Ursu a deschis focul şi, împreună cu Pruteanu şi Toban, a încercat să se retragă, dar, în acel moment, s-a împiedicat şi a căzut la pământ. Crezând că acesta a fost atins de focuri de armă trase din maşină, speriaţi, colegii au tras iar în direcţia autoturismului. Aflat la volanul maşinii, procurorul Costică Ichim a fost ucis pe loc. Procurorii aflaţi în instituţie au încercat, în zadar, să-i acorde primul ajutor: magistratul era ciuruit de gloanţe de la brâu în jos.

Procurorul Costică Ichim era căsătorit cu o tânără psiholog şi avea o fetiţă de 4 ani, fiind considerat un bun magistrat şi un om deosebit, gata să dea o mână de ajutor la nevoie. Colegii de atunci, majoritatea ieşiţi la pensie, au numai cuvinte de laudă la adresa lui. În anul 1991, părinţii procurorului ucis la Revoluţie i-au ridicat acestuia un monument chiar în curtea instituţiei pe care, drept vorbind, a slujit-o până la moarte. De atunci, mama lui Costică Ichim a fost văzută trecând, cernită, pe la crucea de marmură din curtea Parchetului, aprinzând câte o lumânare şi vărsând lacrimi amare pentru fiul ei ucis. Nici procurorii brăileni nu şi-au uitat colegul, păstrându-i vie amintirea, mai ales că monumentul procurorului Ichim se află chiar sub ochii lor, ca un semn de aduce-aminte.

 

Cum s-a declanşat carnagiul din decembrie '89 la Brăila

 

La Brăila, au murit în zilele Revoluţiei din '89 nu mai puţin de 42 de oameni, iar alţi 99 au fost răniţi. Aşa-zişii “terorişti” despre care se spunea că au deschis focul asupra populaţiei n-au fost identificaţi nici până în zilele noastre. Anchetele desfăşurate ulterior au stabilit, însă, că focurile de armă au pornit cu totul accidental, iar apoi n-au mai putut fi oprite. Practic, militarii care păzeau diverse obiective, cum ar fi Palatul Administrativ, Palatul Agriculturii sau Palatul Telefoanelor, au tras unii în alţii. Totul din cauza zvonurilor şi a proastei comunicări între trupe. Revoluţionarul Dorin Ozun, citat de ziarul “Adevărul”, spunea deunăzi că, pe 23 decembrie 1989, în jurul orei 19.00, maiorul Nicolae Simion, comandantul dispozitivului militar care păzea Palatul Comunal, a făcut, în jurul orei 19.00, un apel de la balconul clădirii către lumea adunată în Piaţa Independenţei. “S-a anunţat să părăsim piaţa, pentru că Palatul Comunal va fi atacat de elicoptere cu terorişti şi se va deschide focul. Se vorbea despre un desant aerian dinspre Ianca”, îşi amintea Dorin Ozun.

Imediat după acest anunţ, iluminatul public a fost oprit, iar militarii au luat poziţie de luptă în toate clădirile din zona Centrului administrativ. Conform cercetărilor organelor de anchetă, un anume căpitan Romulus Hanganu ar fi încercat, în bezna şi tensiunea acelor momente, să deblocheze arma unui subordonat, declanşând accidental cartuşul aflat pe ţeavă. De la acea împuşcătură, s-a declanşat nebunia, toată lumea trăgând în toată lumea, fără nicio noimă. Se trăgeau focuri de armă în tot oraşul, inclusiv de pe celălalt mal al Dunării şi din zona unităţilor militare din cartierul Viziru. Trasoarele luminau cerul, părea că s-ar fi declanşat iadul pe pământ. Zvonurile care soseau “pe bandă rulantă”, focurile de armă care nu mai conteneau, frica de “terorişti” şi de întoarcerea Ceauşeştilor - toate acestea au alimentat isteria generală, care a condus la moartea a zeci de oameni nevinovaţi.

 

Martor cu pistolul mitralieră în mână

 

“Am făcut parte din detaşamentele Gărzilor Patriotice care, în decembrie 1989, asigurau paza Termocentralei de la Chiscani, obiectiv strategic care asigura sute de megawaţi pentru SEN (Sistemul Energetic Naţional) şi unde se lucra, la acea vreme, 24 de ore din 24. Termocentrala ocupase, înainte de '89, locul III pe ţară la producţia de energie electrică, după Turceni şi Işalniţa. Fără telefon mobil şi fără legătură cu exteriorul, am fost la un pas de a ne împuşca între noi, pentru că fuseserăm avertizaţi că vom fi atacaţi de “terorişti arabi”, de “securişti” şi de vedetele rapide care soseau pe Dunăre. Erau cu noi şi două plutoane de militari, unul de la “verzi” şi altul de la Marină, iar comandant al obiectivului era un locotenent tânăr, hotărât să apere zona cu orice preţ. De cine? Habar nu aveam, pentru că inamicii erau peste tot şi... nicăieri. Aveam două încărcătoare cu 60 de cartuşe de război şi un pistol mitralieră AK 47 şi eram pregătit pentru ce era mai rău. Am introdus cartuş pe ţeavă şi am armat, gata să trag în oricine s-ar fi apropiat de zona transformatorelor, unde mă aflam. Am fost la un pas de a-l ciurui pe maistrul Tihan, de la Electric, care se furişase în uzină prin spate, chiar pe la transformatoare. Bietul de el s-a albit când s-a trezit cu PM-ul pus la tâmplă... Un singur foc ar fi fost de ajuns ca să declanşeze măcelul, pentru că aveam pază înarmată de jur împrejurul termocentralei, din 30 în 30 de metri. Cum s-a întâmplat la Consiliul Judeţean şi în Viziru III. În acel 25 decembrie însângerat, de Crăciun, când Ceauşeştii erau ciuruiţi de gloanţe la Târgovişte, am stat de pază de la ora 7.00 dimineaţa şi până noaptea târziu, la ora 20.00, fără apă şi fără un dumicat de pâine. Mai târziu, aveam să aflu că dictatorul a fost executat”. (GM).  




Categorie articol: 

Comentarii