Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Mai am un singur dor, să nu-mi luaţi grătarul de sub geamul de la dormitor!

Bună ziua. Încerc să fiu cât de poate de calm, de raţional. Deci uitaţi cum stă treaba. Eu când m-am mutat în Brăila, să tot fie vreo 40 de ani de atunci, mi-am adus cu mine un pumn de pământ de la mine din sat, de la… n-are importanţă numele.

La început, nu mi-a plăcut Brăila. Era mare, aglomerată şi plină de ţărani scăpătaţi la oraş. Oamenii nu se salutau între ei, cum era la mine pe uliţă. Fiecare mergea în treaba lui, de parcă era posedat de ucigă-l toaca.

Ani la rând, în fiecare uichend, mă întorceam la mine în sat, că nu mai suportam traiul la oraş în Brăila. Dar satul meu a murit. Mă rog, nu satul a murit, ci părinţii mei… aşa că am fost nevoit să vând pământul cu tot cu casă din satul natal.

Dar pumnul de pământ îl am şi în ziua de azi. După 1990, când ne-am luat cu toţii câtă libertate am vrut, mi-am făcut micul meu sat la bloc. Dorul de locurile natale, de curtea părintească mă mistuia. Nu, nu i-am întrebat pe vecini dacă sunt de acord să împrejmuiesc cu gard spaţiul care, zic unii, ar aparţine tuturor locatarilor. Şi nu i-am întrebat pentru că spaţiul ăla era sub geamul meu de la balcon şi de la dormitor.

Mi-am amenajat curtea, pentru că era curtea mea! Curtea mea, băi! Uneori, dimineaţa, mă aşezam aşa, pe burtă, pe pământul din grădiniţa mea de la bloc şi să mor dacă nu mirosea ca pământul din curte de la mama, de la casa părintească.

În grădina asta sunt ultimii 30 de ani din viaţa mea. O viaţă de om. Of, Doamne: aici au sfârâit grătarele până dimineaţa, când s-a născut primul meu copil! Când mi-am cumpărat primul meu televizor color, tot aici am udat evenimentul… uite, îmi dau lacrimile când îmi aduc aminte cât de tânăr eram.

Iar acum să vină unu’ ca dom’ primar să îmi dărâme grădiniţa, să îmi ia grătarul? Ca să ce?! Să pună el betoane de jur împrejur, să facă locuri de parcare? Nu, mersi! În toţi aceşti ani nu am avut nici măcar o reclamaţie de la cineva. Au fost vreo doi vecini care făceau panaramă că le bag muzică şi fum în casă, dar între timp au vândut şi duşi au fost! Acum am rămas doar noi, bravii locatari de pe Aleea Micşunelelor, oameni care ducem mai departe tradiţiile satului românesc.

Serios vorbesc, o să iasă urât de tot dacă se atinge cineva de grătarul meu. Pentru că nu ştiu dacă v-am spus, dar când am ieşit pe poarta casei părinteşti într-o mână aveam pumnul de pământ despre care v-am povestit, iar în cealaltă mână ţineam grătarul. Da, grătarul ăsta care rezistă de 40 de ani sub geamul meu de la dormitor… (Ceafă De Porc)




Categorie articol: 

Comentarii