Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Luceafărul nu mai încape în patul lui Procust

Pe 15 ianuarie am participat, ca în fiecare an, la un moment de înălţare spirituală şi de cinstire a versului eminescian. Cu o floare la statuia Poetului, din 1990, an de an, la 15 ianuarie şi 15 iunie, o mână de oameni se alătură binecunoscutului eminescolog, profesor Gheorghe Calotă şi aduc un omagiu Luceafărului Poeziei româneşti. La împlinirea celor 169 de ani de nemurire, la bustul lui Mihai Eminescu, amplasat în Grădina Publică din Brăila, iubitorii  de poezie s-au reunit pentru a recita din lirica Poetului nepereche, pentru a-i fredona versurile sau pentru a vorbi despre viaţa şi opera sa. Au fost prezenţi, ca de obicei, reprezentanţi ai cenaclurilor literare din oraş, ai Cercului Militar, membri ai Clubului Seniorilor din Învăţământ şi ai Asociaţiei Cultul Eroilor, membri ai Uniunii Judeţene a Pensionarilor, împreună cu preşedintele filialei, Tinca Rusu Preda. Într-un procent zdrobitor, cei care au  înconjurat cu flori bustul Poetului erau trecuţi de prima tinereţe, pensionari cu tricolorul prins în piept şi cu dor de nemuritoarele versuri eminesciene, din care au recitat impecabil. M-am întrebat, ca de ficare dată, unde sunt copiii sau tinerii acestui oraş, unde sunt elevii sau studenţii, care ar fi putut învăţa pe viu o adevărată lecţie de cultură sau...unde sunt autorităţile locale şi cei care conduc  aşa-zisa Cultură în acest oraş. M-am întrebat dacă, după o zi de muncă sau de alte activităţi cotidiene, cei care nu au reuşit să ajungă  la statuia Poetului din Grădina Mare, au deschis o carte, când au ajuns acasă, sau au dat căutare  prin “prietenul” GOOGLE  pentru a citi o poezie de Eminescu. Nu ştiu dacă ar trebui să mă bucur sau nu, dar, în acest an, în preajma zilei de 15 ianuarie, reţelele de socializare chiar au înregistrat un număr record de postări cu şi despre Eminescu. De acum, gata; îl băgăm din nou în dulap.  “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut înafară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara”, spunea Horia Roman Patapievici.

Şi, din păcate, se pare că, în opinia multor români, Poetul naţional nu mai este la modă, nu mai dă bine, pentru că nici noi nu mai suntem naţionali. Poezia lui Eminescu supravieţuieşte din ce în ce mai greu, doar în sufletele încărcate de ani şi de sensibilitate ale pensionarilor. Eminescu  a devenit o monedă de schimb, poezia se prăbuşeşte la bursa valorilor actuale, iar Luceafărul nu mai încape în patul lui Procust. Până pe 15 iunie, când vom merge din nou cu o floare la statuia din Grădina Publică, îl vom recunoaşte doar pe bancnota de 500 lei, dacă avem norocul să “curgă” de la bancomat şi vom lăsa să se aştearnă praful peste Luceafăr şi peste toate operele lui.  La 1 februarie 1880, Mihai Eminescu scria în “Timpul”:

“Ca un fel de refugiu de multele inconveniente ale vieţii, Dumnezeu, în înalta sa bunăvoinţă, a dat omului râsul, cu toată scara, de la zâmbetul ironic până la clocotirea homerică. Când vezi capete atât de vitreg înzestrate de la natură încât nu sunt în stare a înţelege cel mai simplu adevăr, capete în care, ca în nişte oglinzi rele, totul se reflectă strâmb şi în proporţii pocite, făcându-şi complimente unul altuia şi numindu-se sarea pământului, ai avea cauză de a te întrista şi de a despera de viitorul omenirii dacă n-ai şti că după o sută de ani, de pildă, peste amândouă despărţămintele geniilor contimporani, peste balamuc şi puşcărie, va creşte iarbă şi că în amintirea generaţiei viitoare toate fizionomiile acestea vor fi pierit fără de nici o urmă, ca cercurile din faţa unei ape stătătoare...

E o fericire pentru noi că prostia şi perversitatea fiind nemuritoare, cel puţin proştii şi perverşii in concreto sunt muritori. De acolo râsul, ca un voios semn de încredere în zădărnicia acestei privelişti”. Cât de adevărate sunt vorbele lui Eminescu din 1880, pentru vremurile de azi!




Categorie articol: 

Comentarii