Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Leul in iarna

Tacut cum n-a fost niciodata si cum nici nu-i e prea drag sa fie, retras cum nu a fost niciodata din prim-planul vietii literare si politice, dar, de fapt, deloc apatic, comentind virtos totul, la fel ca in anii tineretii, dar cultivind cu prudenta doar vechi prietenii, aruncind lumii priviri minioase sau fulgere de dispret, Fanus Neagu se indreapta falnic spre 75 de ani adica, in limbajul mitologiei sale, spre virsta unui proverb.Leganat ca putini altii in scrinciobul vietii, coboara din tinuturi enigmatice spre oameni - in afara de ceasurile cind locuieste in scaunul singuratatii, nu poate trai fara convivi - cu mers asezat de preaplinuri si dezvoltind o locvacitate fabuloasa. Poate nu ati observat, Fanus Neagu nu poate vorbi in mers. Daca are ceva de spus, se opreste pentru a se fixa mai bine in asfalt, tuna si fulgera ca stihiile apoi se razbuna - in limba vechilor tarani, se insenineaza - si in tacere, mai face citiva pasi. Miinile mari se adauga cu gesturi rotunde cuvintelor. Daca sint in buzunare, acolo ramin, dar se zbat violent si cu tipat mut ca vietati captive si inspaimintate. Dar daca sint slobode, au viata lor de rara expresivitate, cu stringeri si desfaceri ca de aripi, cu degete care dibuiesc in aer claviaturi imaginare, pipaind cind diezi serafici, cind bemoli innegurati. Priveste mereu dincolo de o aruncatura de bat, adulmecind contemporanii ca pe niste pigmei veseli catarati pe tureatca lui Guliver...Istrati venea intre contemporani marunti, meschini, adesea intre “giste literare”Venirile lui Fanus Neagu la Braila au un rost mai adinc decit se crede. Ele formeaza un mic capitol de istorie literara locala. In mod sigur tin de anticamera literaturii, de zona aceea miraculoasa in care se produce textul. Cititorul cauta cartea, dibuie sensurile, cele adinci, cele oculte, se hraneste cu ea. Dar autorul?Rareori conteaza. Ramine intre paranteze, uitat, ignorat, golit ca un tub din care a plecat bubuind proiectilul.In zona aceasta Braila a vazut multe dar a ratat aproape tot. De ce nu avem norocul sa stim ce facea, de exemplu, Panait Istrati la Braila in cei zece mari ani de glorie cind venea foarte des acasa ? Cine cerceteaza aceasta ipostaza a lui Panait Istrati ramine dezamagit. Dezinteres, nepasare, neintelegere, acestea ar fi cele trei cuvinte care strajuiesc tema. Noi nu intelegem incremenirea, somnolenta, cecitatea elitei brailene, cita era la vremea aceea, privind existenta in oras a unui mare scriitor.Dupa 1924, dupa “Chira Chiralina” Panait Istrati era in mare voga europeana. Unde descindea, era eveniment. Lua prima pagina a ziarelor, dadea interviuri, avea opinii, vreo formulare memorabila urca in litere de-o schioapa in sapou. Vinzatorii de gazete tisneau din gangurile tipografiilor strigindu-i numele si opiniile, de cele mai multe ori in raspar cu lumea. O vreme Panait Istrati a fost un fenomen de receptare literara in Europa inca necercetat indeajuns.Stim cum lucra la Paris, stim aproape tot ce a facut in Rusia, ii stim prietenii, adversarii, polemicile, corespondenta. Numai cind vine la Braila parca intra in ceata. Dincolo de citeva insailari marunte, nimic semnificativ, cu miez. In Europa era profet. Intelegem ca nu putea fi profet si in satul lui. Brailenii il priveau tot ca pe fiul spalatoresei care povestea si el ceea ce patise prin lume. Nu au putut intelege mai mult. Istrati venea intre contemporani marunti, meschini, adesea intre “giste literare”, pe care nu merita sa strice nici macar orzul.Existenta lui Istrati la Braila e o taina care s-a pierdut sau o tema pe care brailenii au ratat-o? Celula braileana, apta ca putine altele de fictiune si legenda, sa fie inapta de istorie? Caci la fel s-a intimplat si cu Nae Ionescu si Mihail Sebastian, cu Vasile Bancila si cu Perpessicius.Cu totul altfel se pune problema cind e vorba de Fanus Neagu. Cind vine la Braila intotdeauna e un fel de sarbatoare. In mod sigur, nu cu totul altfel sint descinderile maestrului la Iasi, la Cluj, in Maramures, la Sibiu sau Buzau. Dar la Braila e altceva caci vine acasa. O droaie de prozatori, poeti, dramaturgi, eseisti, toti indopati cu speranta ca ginsacii, toti “in germenii viitorului”, cum ar spune Eminescu rasar ca din pamint cind aud vestea venirii maestrului, ii tin calea, il insotesc, ii cer sfat, ii umplu buzunarele cu manuscrise, asculta ciulind urechile farmecul vorbelor de duh. In mod sigur maestrul indrageste grupul acesta unitar, constituit spontan si de dragul sau, in urma cu un sfert de veac. Mi-a fost dat norocul sa fiu printre ei. Mereu, si inainte de Revolutie si dupa, Fanus Neagu ne-a privit cu incredere si a investit speranta literara. In mod sigur si-ar fi dorit sa-l urmeze cineva. Deocamdata, marunt epigonat. Oricum, o lume ciudata, de catelandri orbi, batind cu bot mic si prefacut burta moale ce ascunde tita plina de lapte liric...Inca de la inceput trebuie sa spulberam o prejudecata. Venirile lui Fanus Neagu la Braila trebuie scoase de sub zodia pitorescului si anecdoticului. Autorul insusi a acceptat cu nepasare aceasta glazura care in timp ar putea rodi oarecare confuzie. In mediocritatea contemporanilor o salba de prejudecati strajuieste aceasta realitate. Nimic mai fals. Venirile lui Fanus Neagu au un sens mai adinc. Erau productive in ordinea creatiei. Pitorescul e o falsa pista. Dar nu numai falsa ci si nedreapta.Mai des venea la Braila cind isi lansa cartile noi. Dupa Bucuresti, Braila e orasul care i-a gazduit toate lansarile la apa a corabiilor sale de hirtie. Dupa incheierea unei carti iesea dintr-un mare canon. Era in tot ceea ce facea, liberare si eliberare. Erau bucurii aminate si sugrumate care acum isi cereau dreptul la existenta. Era unica lui perioada de jubilare dupa ani lungi de incordare in singuratatile mesei de lucru.Cartile cele mari, romanele si cartile de povestiri sint rodiri grele, indelungate, cu asteptari, dospiri, reluari, rescrieri.Isi cumpaneste cartile ca aurarii, nu lasa la intimplare nici un detaliu. Intre incheierea unei carti si inceperea lucrului la alta e o perioada speciala in viata marilor romancieri. Urmariti jurnalul lui Tostoi sau al lui Thomas Mann, ca sa ne referim la doi mari europeni sau jurnalul lui Rebreanu si marturiile lui Marin Preda, dintre romani. Intre doua opere, marii scriitori traiesc o stare speciala, unica in procesul de creatie, nestudiata si meteoretizata. E incheierea unei combustii, racirea cuptoarelor si pregatirea pentru o noua ardere. E golire de ceva si umplere cu altceva.La fel si Fanus Neagu. Cind incheie o carte e ca un leu scapat din cusca.Ce mai e dreptatea in fata frumusetii vorbei?Adolescent fiind, traise o vreme la Galati. Copil, incercase portile Rimnicului. Dar cele doua orase l-au dezamagit. A ales de la inceput Braila, un oras pe masura puterii fictiunii sale. Nu traise in Braila. O vazuse din virful carutei, calare pe saci, cind isi insotea tatal la tirg. Ca in “Craiova vazuta din car” a lui Marin Sorescu. Braila oferea tot confortul pentru imaginarul sau, caci avea toate darurile unui spatiu literar. Poate a mai contat si Istrati, ca o chemare din radacinile amare ale povestirilor sale. A mai contat poate drumul Brailei, intre Dunare si munti, ca o axis mundi pe care era asezata Gradistea copilariei. Intr-un fel putem spune ca se odihnea. Nu in singuratati ca Sadoveanu, nu in taceri ca Rebreanu. Venea la Braila, imi place sa cred, si de dragul unui grup de prieteni. Serile cu Fanus Neagu ramin unice in seria evenimentelor culturale de la Braila. Si irepetabile.Se cuvine sa spunem ca nici grupul, atit cit era, nu s-a constituit la intimplare. Intrarea, acceptarea avea un anumit ritual. Desi veneai plin de bucurii la prima intilnire cu maestrul, pentru identificare primeai, ca o maciuca in frunte, o vorba de duh pe ulita mare. Cel ce primea lovitura de regula se clatina. Facea ochi mari, se ingalbenea, raminea fara replica sau bilbiia ceva. Daca ingenunchea, mai primea o lovitura de acelasi calibru. Daca insa era coltos, avea replica si isi infrunta maestrul, era acceptat imediat. Era ca o prima ungere pentru prietenie. Politetea, doar in momentul acesta initial era un fel de izmeneala. Era ceva vechi, foarte vechi, un ritual pagin, aspru si vinjos, ca pentru o arhaica intrare in ceata. Era un tip de initiere cum doar lumile vechi, taranesti mai cunosc.Tepos si indragit, mereu cu limba urzicata, minios din nimic si pe nimeni anume, nu-i intrai in voie cu una, cu doua. Iute, sagetindu-si maruntii lui comeseni cu ochi de hatman, degrab varsator de singe nevinovat, era nedrept cu voluptate. Ce mai e dreptatea in fata frumusetii vorbei? Altmintrelea, om intreg la fire, la lucrul de vorbe, mare mester. Cind se aseza intre noi, era temeinic. Mereu in capul mesei, facind judet, adesea infricosat, acelasi, neobosit, traind clipa cu o rara voluptate.Cind si altii intrau prea mult in jocul lui si cind amfitrionul credea ca vreunul a sarit calul, ridica bratul drept si cu degetul aratator, butucanos mesteca incet, ciobaneste in zerul acru din fum de tutun de deasupra capului, soptind cu subintelesuri: "Mai baieti, mai!" aluzie fiind la microfoanele posibile din preajma. Era adevarat? Nu era adevarat? Azi putin mai intereseaza. Important este ca el era slobod la gura dar numai lui isi acorda acest drept. Avea o grija speciala pentru libertatea si linistea altora.Totul era spectacol. Slobod la gura, vorbea ca Ion Creanga pe ulita mare, urcind singe pur in obraji albastri, adesea cu trimiteri repetate, exacte si inalte. Erau replici care-ti taiau rasuflarea. Vrind-nevrind te lasai cotrobait, fie de teama, fie de voluptate. Mai tirziu intelegeai ca erau spuse pentru alungarea sicofantilor. Dupa o replica-doua citiva chiar plecau discret.Intr-o vreme cauta nume de circiumi. Nu pe cele oficiale - imaginatia pentru numele firmelor era searbada - ci pe cele “din constiinta betivilor”. Inceputul e modest. “Pisica neagra”, arunca unul. “Banal!”, “Paharul de aur”, ”Banal!”, “Cateaua lesinata”, “Banal!”, “Porumbelul scrumuit”, “Cum-cum?” si chipul maestrului devine statuia mirarii. Dupa citeva clipe revine : “Unde-i asta? Sunteti nebuni! Uite, de-aia vin eu la voi ! Altul!” “La magarul tavalit!”, vine raspunsul. Chipul ii infloreste. “Se noteaza!”.Demonia literaturii nu-l parasea niciodata. Asculta intimplari tragice sau absurde. Cite-o replica il incinta. Te punea sa o repeti, o spunea apoi de mai multe ori si o nota pe un petec de hirtie. Totul era un banchet navalnic, lumesc, prea lumesc. Spectacole unice in griul Brailei din anii ‘80. Fara sa vrei, te fulgera un gind pe care l-au mai spus cei care au trait in preajma lui Caragiale. Si-a pus in opera doar talentul si geniul i s-a consumat in astfel de intilniri fascinante. Alteori venea cind Bucurestiul il obosea. Avea nevoie sa-si umple engramele. Era acum cald, tacut, reflexiv. Dorea mai mult sa asculte. Cauta subiecte, replici, ce pot fi folosite in romanele sale. Era iscoditor. Intimplarile senzationale, absurde sau tragice, destinele frinte, amintirile cumplite erau notate. In buzunarele mari preotesti se gaseau aparent fara rost hirtii impaturite pe care erau notate in graba cintece lautaresti, vorbe de duh, nume, folclor deocheat, cintece “noi”, strigaturi la moda, bancuri, cintece de mahala, variante de romante - un fel de spital al amorului la final de mileniu - cuvinte uitate, rare, pe care, ca mare scriitor roman avea datoria sa le aviveze. In vara lui ’88 ne-a rezumat romanul “Amantul Marii Doamne Dracula” - Roman istoric ? Intreaba un curios. Era atunci la moda un tip de roman cu masti sau un tip de roman cu doua comenzi, ca masinile de instructie de la scolile de soferi. Asa si asa, sugereaza autorul. Mai degraba roman politic. Era tot atunci la moda, ca o obsesie si o infundatura a epicului, romanul politic. Il ispitea formula, dar o dorea altfel.Incet, sfatos, ne-a prezentat scara cantemeireasca a “hieroglifei” facind din mai marii zilei personaje. Era cronica unui roman scris partial, mai mult imaginat. Nu se ferea de codul secret al istoriei sale hieroglifice si baroce.Dupa ce ne-a garantat ca ce ne spusese noua nu spusese bucurestenilor, adauga :- Ce-or sa-mi faca ? Sa ma-mpuste! Ei si?Dupa o tacere, bratele mari se rastignesc in aer, cu palmele in asteptarea piroanelor. Era intr-un fel tot fiul timplarului. Doar chipul rubensian sugera ceva linistitor: rastignirea va fi aminata.Adesea avea si mari taceri. Isi rezema privirea in tablia mesei si raminea asa incremenit citeva clipe, absent, furat de gind. Amfitrionul fringe deodata discutia si te trage la adinc pe pogonul lui de obsesii: - Ma, tu intelegi ca mai sintem doar citiva? Si incepe sa-i numeasca pe ceilalti mari din stralucita sa generatie literara. Apoi tace. E leul in iarna.




Categorie articol: 

Comentarii