Luni noaptea am văzut un film extraordinar, “La început a fost Cuvântul” (The Great Debaters), în regia lui Denzel Washington, care, de altfel, joacă și în rolul principal. Este după un fapt real și tocmai de aceea am rămas impresionată cum în America anilor '30 devenise o tradiție olimpiada de dezbateri. În anii '30, echipele de dezbateri ale Colegiilor se întreceau între ele în fața unui larg auditoriu, iar temele erau de o profunzime care te-nfioară. În anii '30, echipa de culoare a Colegiului Wiley i-a întrecut pe campionii de la Harvard, dezbătând despre moralitatea nesupunerii civice. Ulterior, cei trei adolescenți din echipă au ajuns militanți ai drepturilor civile într-o perioadă de un rasism inimaginabil la adresa populației de culoare, o pată neagră în istoria S.U.A. Vă dați seama? Nu vă spun mai mult. Vă invit să vizionați filmul care, cu siguranță, nu vă va lăsa indiferenți.
În zilele noastre... România 2018. Abia de vreo câțiva ani au apărut și la noi așa -zisele concursuri de “Public Speaking”. Întrecerile se referă la abilitățile concurenților de a vorbi în public, argumentat, pe o anumită temă, dar n-am auzit ca echipele să se întreacă între ele în fața unui auditoriu, așa cum se practica în SUA încă din anii '20 – '30. Fără îndoială este un început, dar unde suntem noi, de fapt, când vorbim de civism, de apărarea unor drepturi și libertăți, de susținerea unor puncte de vedere cu argumente, nu cu înjurături și măscări pe facebook? Unde suntem când vine vorba despre educația, din toate punctele de vedere, a tinerei generații? “În țara în care poți să ai profesori precum Viorica Dăncilă, care habar n-au nici măcar să vorbească limba română, nu vorbesc de limbi străine și de alte domenii în care și-a arătat nenumăratele lacune această doamnă prim-ministru, evident că tot ce vor corecta ei și ce elevi vor pregăti ei vor ajunge să le urmeze modelul: analfabeți funcționali”, este descrierea, mai mult decât relevantă, a lui Radu Andrei, elevul de aur al Brăilei, olimpic internațional care a fost admis cu bursă la Harvard, în cea mai prestigioasă universitate din lume. Acest tânăr minunat a avut întotdeauna curajul de a spune cinstit ce gândește în orice problemă care l-a tulburat în vreun fel sau altul. Și, mai important, și-a argumentat punctul de vedere. Declarația de mai sus a venit în contextul în care acest tânăr a fost sub-evaluat la Bac, atât la Lb Română cât și la Matematică de către primul lot de profesori corectori. A făcut contestație, a obținut puncte în plus, dar concluzia lui este dură: “Dacă prin reducere la absurd s-ar trezi la realitate sau ar fi trezibili la realitate cei din minister, le-aș spune să abandoneze mentalitatea asta învechită care pune un foarte mare accent pe un studiu teoretic foarte mult însă fără niciun fel de aplicații și de multe ori pe lângă interesul elevului. Să se gândească la ce vor ei să obțină din sistemul acesta de educație, ce fel de societate vor ei să vadă mâine: o societate de oameni care tocesc, uită și nu știu să rezolve o problemă în viață sau oameni care au abilități practice, se descurcă și știu să facă ceva. Dacă vor o societate de oameni care copiază, fură, dau și iau mită și plagiază sau dacă vor o societate de oameni corecți, care își asumă un eșec, trec peste el și chiar fac ceva real. Dacă nu vor sau nu sunt capabili, să lase pe alții, că sunt destui tineri capabili care pot face ceva și nu au loc de ei. Eu, personal, aș veni și aș lucra ca să fac o reformă în educație dacă aș avea ocazia și echipa potrivită”.
Avem mulți copii deștepți care gândesc exact ca Radu Andrei, dar câți au avut curajul s-o spună deschis și argumentat? De ce atâta penurie de tineri cu atitudine, după 28 de ani de la căderea comunismului? Pentru că așa au fost educați în familie și-apoi în școală. Li s-au tăiat aripile mai întâi în familie și-apoi a continuat acest proces macabru în unitățile de învățământ. Sigur, sunt destui dascăli, adevărați mentori pentru elevii lor, dar nu suficienți. După cum sunt încă prea mulți scelerați cu acte în regulă care predau în sistem. În plus, dacă în familie nu ai iubirea, încrederea, susținerea pentru a crește fără teama unor represalii, fără teama că se supără mama sau tata dacă nu le-mplinești lor visele, de multe ori fără legătură cu ale tale, un mentor la școală nu ajunge să te ridice din stadiul de râmă, care se târăște și adună frustrări. În acest context, o strategie națională pentru educație parentală ar fi extrem de utilă pentru România de mâine. Pentru copii, pentru tineri, pentru sănătatea lor mintală, pentru descătușarea lor, pentru fericirea lor, pentru creșterea încrederii în forțele proprii, pentru curajul de a visa, de a se exprima, de a reacționa în fața nedreptății, pentru dreptul de a fi respectat, dar și obligația de a respecta. Pentru toate acestea ar fi nevoie de niște repere morale în primul rând pentru părinți, care trebuie să învețe să-și asume responsabilitatea și să recunoască atunci când au greșit. Când colo am asistat la o polemică pro și contra familiei tradiționale, după lansarea “Strategiei de educație parentală”! În mod stupid, în România de azi se încearcă rezolvarea unor probleme care nu sunt ale noastre! Poate în Elveția, țara care a oferit banii necesari întocmirii acelei strategii, așa or fi stând lucrurile. Noi, aici în România, avem o problemă URIAȘĂ de moralitate în toate domeniile și în toate straturile societății. De aceea copiii sunt învățați de mici să se strecoare, să lingușească, să stea încovoiați, să calce pe cadavre la o adică. Ani în șir plagiatul a fost la loc de cinste, iar plagiatorii în vârful puterii, iar acum suntem sub dictatura prostiei, a neamului prost și a infractorilor. Și multora li se pare corect și așa își cresc copiii, ca viitori sclavi ai prostiei lor sau a altora. Creștini sau atei, fără moralitate, fără verticalitate, fără responsabilitate în educația copiilor noștri, viitorul României arată sumbru, indiferent de respectul pentru “diversitate”!
