Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Judecă tu!

Dar mă tem că din ce în ce mai greu reuşesc să descopăr frumuseţea unui caracter, inocenţa unui chip, eleganţa unui gest. Tot mai greu întâlnesc bunăvoinţa, răbdarea, înţelepciunea, devotamentul.

Priveam zilele trecute la televizor ceremonia de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea, oficiată în Cetatea Vaticanului, în paralel cu slujba de sfinţire a bisericii noi de la Mănăstirea Lainici şi canonizarea stareţului Irodion. La Vatican, peste 1 milion de pelerini, la Gorj, câteva mii. Şi, privind, n-am ştiut dacă să fiu mâhnită, revoltată, frustrată sau ruşinată de discrepanţa uluitoare dintre desfăşurarea şi perceperea ceremoniei acolo şi aici. Câtă diferenţă între pioşenia, solemnitatea şi liniştea de acolo şi vacarmul şi îmbrâncelile de aici! Oare câtă pace sufletească au găsit în altarul în care au intrat pe brânci, despletite şi transpirate, femeile acelea, pentru care împlinirea din acea zi ar fi trebuit să fie sublimă?!

Probabil exact câtă au găsit în Noaptea de Înviere şi cei care într-o mână ţineau lumânarea, iar în cealaltă doza de bere şi care au spus "Hristos a Înviat!" hlizindu-se şi făcând glume de-a dreptul idioate, legate de acel moment. Din cauza lor, am plecat dezamăgită şi m-am simţit cumva "furată" de încărcătura emoţională a acelei nopţi. La fel cum am rămas cu un sentiment de dezgust şi faţă de ce s-a întâmplat la Lainici.

Nu sunt o habotnică, dar mă deranjează cumplit asemenea comportamente. Mă deranjează lipsa de respect, bătaia de joc, hăhăiala, îmbrânceala fără rost, mai ales în locuri sau momente care, în mod normal, îndeamnă la smerenie, reculegere, bunăcuviinţă şi respect.

E lipsă de credinţă? Eu cred că nu. Nu în cazul bătrânelor care n-au ţinut cont de absolut nimic - vârstă, stare de sănătate - în lupta lor de a ajunge în Sfântul Altar, o împlinire extrem de importantă şi greu de atins pentru o femeie. S-au călcat în picioare, s-au umilit, s-au împins, multe având nevoie pe parcurs de intervenţia jandarmilor sau a medicilor. Dar, în final, s-au scuturat, şi-au aşezat fustele, şi-au aranjat baticurile şi au zâmbit fericite - ce contează că au ajuns pe brânci, important era că trecuseră! Nici măcar una nu a conştientizat că acelaşi lucru se putea realiza şi altfel. Cu decenţă.

Şi nici în cazul tinerilor aflaţi în apropierea mea, de Înviere, nu cred că se poate vorbi de o lipsă totală de credinţă. Dacă au lăsat petrecerea pentru o oră, pentru a veni să ia Lumină, ceva lăuntric i-a îndemnat. Mulţi alţii n-au făcut-o. Şi habar n-am să vă spun dacă aşa a fost mai bine sau mai rău. Să judece cei în măsură.

Ce pot eu să spun este clar: nu credinţa ne lipseşte, chiar dacă fiecare şi-o manifestă în mod diferit, o înţelege şi percepe diferit. Ci, mai degrabă, educaţia. Iar lipsa asta este din ce în ce mai acut resimţită. La toate generaţiile.




Categorie articol: 

Comentarii