Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Journal de tranziţie

Ne tot mândrim cu sistemul educaţional din România spunând că noi ieşim de pe băncile şcolii munciţi şi învăţaţi. Adevărul e că elevii români mănâncă teorie pe pâine, digeră cărţi întregi, mai pe scurt, gândesc cu ideile altora, relaţionează şi reacţionează cu cuvintele altora, cuvinte stereotip. Mă simt mai în siguranţă la mine în liceu, e drept. Mă simt mai în siguranţă pentru că m-am obişnuit cu şcoala noastră greoaie. Mă simt poate mai sigură pentru că mi s-au trasat deja paşii, pentru că ştiu că dacă urmez un anumit plan, dacă fac ce mi se cere, o să fie bine. Ei bine, aici, elevii au un alt tip de libertate. Nu acel tip de libertate în care faci ce vrei, orice din ceea ce nu e permis. Ar trebui să învăţăm să avem libertatea de a alege, chiar dacă rezultatul ar fi, poate, acelaşi.
Aici nu aleargă nimeni dupa diplome, după hârtii, după aprobarea nimănui. Un sistem mai mult practic, mai bine structurat... şi, să nu evit subiectul, mult mai stabil. Cred că stabilitatea e ceea ce m-a uimit. Nu am plecat într-un sistem paralel: elevii au teme, teste, obligaţii şi libertăţi, iau note mici, dar invaţă din asta.
E plăcut să fii elev francez. Profesorii sunt amabili, colegii deschişi. Am fost primită cu uşurinţă atât la orele de curs, cât şi printre elevi. Incredibil, poate pare ciudat pentru unii, dar am avut cu cine să discut atât despre Brâncuşi, cât şi despre Cioran ori Eminescu. Au fost chiar curioşi să afle o comparaţie între cele două culturi şi - de ce nu ? - să-şi accepte defectele şi calităţile. Dacă aş spune acum că noi suntem mai dezordonaţi decât francezii, aş auzi cinci voci în acelaşi timp condamnându-mă. Aici nu e vorba de competiţie, probabil aici greşim. Se pare că obsesia "numărului 1" ne urmăreşte. Nu ştiu cum o să mă realătur învârtelii în cerc, nu ştiu cum o să-mi reiau proastele obiceiuri, dar simt lipsa optimismului românesc, exagerat uneori.
Şcoala românească e una europeană şi indiferent de metode dă rezultate satisfăcătoare. Am putut face faţă orelor de limba franceză, unde comentariile învăţate pe de rost nu m-ar fi ajutat, am putut participa activ la orele de limba engleză, spaniolă ori istorie. Se pare că aici clasele sunt mai unite, întrevăd mai multă colaborare. Nu există obsesia pentru informatică, matematică ori engleză, dar se pune accentul pe cultura generală. Mi-am confirmat mie însămi că o cifră nu e mai importantă decât siguranţa pe care o simţi când aplici ce ai învăţat.
După câteva zile, am început să empatizez cu fiecare, să mă întreb cum aş fi fost dacă cunoşteam aceste senzaţii înainte. Am simţit zeci de priviri, zeci de senzaţii, dar îmi amintesc doar siguranţa acceptării şi bucuria de a cunoaşte oameni noi, cu opinii diferite.
În câteva cuvinte, nu mi-e dor de fetiţele noastre confuze, de subteranii noştri conlocuitori, de indiferenţa noastră. Nu-mi lipsesc ştirile de la ora cinci, nici vitezomanii de pe Călăraşi. Nu regăsesc nici măcar un dram de romantism sau de cultură în harababura noastră cea de toate zilele şi încerc să mă bucur măcar pentru câteva zile de "visul francez". În timp ce noi încercăm să ne adaptăm unui standard european, încercăm să atingem un vis occidental şi să profităm de oportunităţile la care cu greu ajungem, tânjim după diplome şi recunoaşteri pentru că asta se cere, cei de la tribună se întreabă unde şi de ce pleacă tinerii români.




Categorie articol: 

Like / Share

Comentarii