Încă de la început, Sala Mare a Teatrului brăilean s-a dovedit a fi arhiplină, ce-i doi artişti servind publicului un mix bine temperat de poezie şi jazz. Seara a debutat cu un scurt şi satiric discurs introductiv, în care Ion Caramitru l-a imitat cu exactitate pe defunctul dictator Nicolae Ceauşescu în plină expansiune a patosului stalinist cu care oficia congresele P.C.R.-ului. Apoi s-a trecut rapid la capitolul recitalului de poezie, Ion Caramitru, demonstrând încă odată măsura talentului său actoricesc, a făcut nişte lungi popasuri prin creaţiile unor poeţi precum Eminescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, etc. Tot spectacolul s-a desfăşurat sub forma unui drum iniţiatic pe următoarea rută istorică: filosofia romantică a timpului, cosmogonia eminesciană, erotismul misogin al lui Nichita Stănescu şi of-ul patriotard din poeziile Anei Blandiana. Dar, cum suntem în România şi acest fapt ne dă dreptul să facem băşcălie chiar şi atunci când ne erijăm în nişte protectori ai artei şi valorilor morale perene, în program şi-a făcut loc şi un scurt moment "umoristic", cel puţin pentru publicul prezent. Ion Caramitru, după ce a explicat celor prezenţi faptul că nu a primit acordul soţiei lui Tudor Arghezi pentru a recita una dintre poeziile sale erotice în public, acesta a trecut la redarea "miştocărească" şi imatură a întâmplării descrise în poezia cu pricina. Asta în aplauzele unui public care s-a dovedit a fi amator de bârfe şi de platitudini intelectuale.
În rest, dacă nu ar fi fost umbrită de acest tertip prea juvenil de întreţinere a publicului pentru un actor cu ţinuta artistică a lui Ion Caramitru, am fi putut spune că timp de aproximativ două ore pe scenă s-a întâmplat un fenomen rarisim în România zilelor noastre. Mai exact, s-a făcut artă.
