Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Iubiţi şi câinii vagabonzi! Dar, dacă se poate, cinstit şi civilizat

Mă tot întreb, în ultima vreme, cum e posibil să te declari sus şi tare iubitor de ceva - de câini, de oameni, de oraş - şi totuşi să foloseşti în scrierile tale, fără nicio milă, fără niciun respect la adresa celor care au o altă opinie decât a ta, cuvinte atât de grele. Mă tot întreb şi încerc să aflu, practic, de unde vine, de unde se alimentează atâta ură.

V-aţi dat seama cred, că în cele de mai sus făceam referire, de fapt, la un subiect care ne-a dat contorul comentariilor peste cap zilele acestea: problema câinilor fără stăpân. Dacă cineva le-ar fi citit pe toate, aşa cum o facem noi, zilnic, categoric ar fi rămas cu impresia că 90% dintre brăileni sunt nişte fanatici. Nu vreţi să ştiţi ce mi-a trecut prin faţa ochilor! A curs venin cum rar se întâmplă! Şi, drept urmare, am dat la coş comentarii cu zecile (vă asigur, doar pe cele de o agresivitate extremă, pe cele ce conţineau cuvinte greu de reprodus şi pe cele care, deşi super inteligent formulate erau atat de agramat reproduse încât m-au enervat de-a binelea). Dar nu asta m-a deranjat, m-am obişnuit deja cu semi-zeii din spatele ecranelor. M-a deranjat, ba chiar pe alocuri de-a dreptul m-au înspăimântat, duritatea, extremismul, înjurăturile şi blestemele, grosolănia cu care s-a aruncat efectiv în oricine a avut altceva de spus decât marea comunitate a „iubitorilor”. O comunitate formată în majoritate de data aceasta din “new entry” - virulentă, radicală, de neclintit în propriile ipoteze. Evident, şi răspunsul taberei adverse a fost pe măsură, chiar dacă mai puţin numeroasă, mai timidă şi cu argumente ceva mai clare.

Trecând peste toate acestea, însă, realitatea, oricât au încercat să o cosmetizeze sau să o răstălmăcească, şi iubitorii, şi neiubitorii online de animale, e una, iar rezultatul târgului de adopţii este cel care a fost. Un rezultat previzibil de altfel, dacă ne amintim cam câţi oameni au reuşit să strângă la Brăila, de-a lungul anilor, “marile” mitinguri organizate pe tema câinilor comunitari. Evident asta nu înseamnă că brăilenii nu iubesc câinii sau că ar fi de acord cu eutanasierea. Nici pe departe. Demonstrează însă că nu sunt pregătiţi şi nu dispun de resursa financiară necesară asumării unei asemenea responsabilităţi. Când locuieşti claie peste grămadă într-un apartament de 50 mp, când dintr-un salariu minim pe economie trebuie să hrăneşti patru-cinci guri, e greu să rezonezi cu subiectul. Majoritatea din astfel de oameni este formată la Brăila, din păcate, ea fiind completată de cei care, deşi ar dispune şi de spaţiu şi de bani, sunt conştienţi că un animal are nevoie şi de atenţie. Iar când confortul are în spate 10 – 12 ore de muncă pe zi te gândeşti de două ori înainte de a face un pas atât de important precum adopţia. Pentru această categorie însă, n-ar fi nicio problemă şi ar putea fi, cred, uşor convinsă să adopte la distanţă, asta dacă ar avea încredere în ONG-uri. Şi, de fapt, aici cred că e marea problemă: iubitorii risipesc prea multă energie în a arunca cu noroi, în detrimentul unei adevărate campanii de sensibilizare, de găsire a unor soluţii concrete şi eficiente. Iar acesta este, de fapt, şi marele deserviciu pe care îl fac comunităţilor: prin furia cu care se aruncă asupra tuturor celor care nu le îmbrăţişează pe deplin părerile, duc în derizoriu problema cea mai importantă: ce facem efectiv cu câinii. Cum îi protejăm în adevăratul sens, când adăposturile sunt supraaglomerate, oamenii nu se calcă în picioare să-i adopte, iar pe străzi sunt din ce în ce mai greu de tolerat. Construirea încă a unui adăpost pe banii municipalităţii, când sute de bătrâni sunt lăsaţi la mâna unor „întreprinzători” precum „Aura”, pentru că primăria nu are bani să mai înfiinţeze cămine, e o problemă spinoasă şi chiar poate da naştere la controverse reale. Iar altceva concret, în afară de a pune tot în spatele municipalităţii marea cheltuială, eu nu am văzut.

Trebuie să ştiţi însă că sunt în Brăila ONG-uri sau persoane fizice - cu adevărat iubitori de câini - care şi-au construit mici padocuri, pe care le gestionează şi le întreţin din propriile resurse, mare parte asigurate de cetăţeni ori organizaţii din afară, dar nu numai. Oamenii aceştia însă, n-au timp să se bată cu cărămida în piept prin comentarii online, să caute chichiţe legislative, să înjure, să blesteme. Oamenii aceştia tac şi fac, iar pentru asta tot respectul. Dacă extremiştii ar fi muncit şi s-ar fi implicat măcar pe sfertul lor, n-am mai fi avut de ani buni picior de câine pe stradă. Dar, la modul cel mai sincer, în realitate nu asta s-a vrut, nu asta se vrea. Iar problema nu se va rezolva cu adevărat atâta vreme cât adăposturile ce funcţionează în colaborare cu autorităţile locale vor fi o sursă importantă de venit. Cât câinii vor asigura averi şi bunăstare, autorităţilor, dar şi anumitor ONG -uri în egală măsură, adăposturile vor fi tot supraaglomerate, străzile pline, iar armata de postaci va acţiona la comandă de fiecare dată deturnându-ne atenţia de la câţi bani se rulează, de fapt, prin această adevărată afacere şi cât din banii alocaţi se investesc efectiv în câini. Căci, este uneori incredibil cu câtă largheţe se fac unele cheltuieli „extra – canine”, ca să spun aşa. Sunt convinsă, dacă n-ar fi în joc atâţia bani, iar vehemenţa iubitorilor online şi a ONG-urilor acestea atât de virulente ar porni din suflet, din sinceritate, din o adevărată dragoste faţă de animale, chiar le-ar păsa de chinurile, de pericolele pe care le înfruntă zi de zi câinii lăsaţi pe străzi şi ar pune osul la treabă. Efectiv, nu doar la “diseminat informaţia” şi plimbat fondurile dintr-o parte în alta.

De acord, eutanasierea nu e cea mai creştinească abordare, dar de la a te opune categoric şi argumentat la asta şi până la a blestema fără nicio limită, a ameninţa în modul cel mai josnic cu putinţă pe cei care spun clar că efectiv nu mai suportă, care susţin că locul câinilor nu e pe stradă ori îşi exprimă dezamăgirea că de ani de zile se tot castrează dar rezultatele încă nu se văd, e o diferenţă enormă, care înseamnă, de fapt, gradul de civilizaţie şi buna-credinţă.

Se poate milita şi cu bun- simţ, am văzut în multe comentarii şi asta. Pentru că, cine a avut ochi să citească şi dorinţă să înţeleagă adevăratul mesaj, a înţeles. Brăilenii, în marea lor majoritate, nu cer eutanasierea, cer adunarea câinilor de pe străzi, căci se simt deja copleşiţi de mizeria şi hărmălaia pe care aceştia o fac şi o lasă în urmă. Or lucrul acesta nu se va obţine în vecii vecilor cu invective şi blesteme, ci doar cu o implicare corectă şi reală, şi a autorităţilor, şi a cetăţenilor, dar, mai ales, a ONG-urilor care de ani de zile îşi câştigă traiul, şi nu unul pauper, pe seama câinilor fără stăpân.




Categorie articol: 

Comentarii