Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

IOAN MUNTEANU, ROBIA GERMANĂ. BRĂILA SUB OCUPAŢIA DUŞMANULUI

Cartea care a apărut chiar în ziua în care se împlinea un secol de la ocuparea Brăilei de către armata germană în Primul Război Mondial este un bun prilej de a reflecta asupra destinului Brăilei în epoca modernă. În cele 688 de zile de opresiune, de la 23 decembrie, 1916, la 10 noiembrie, 1918 – cu trei săptămâni înainte de Marea Unire – Brăila a trăit o perioadă tragică.

 

Chiar dacă este construită pe baza datelor scoase din arhive, din presa vremii, din mărturiile contemporanilor sau din cercetări istorice, pe baza principiului antonpannesc „de la lume adunate şi înapoi la lume date”, cartea umple un mare gol.

Această perioadă neagră pe care Ioan Munteanu o numeşte „robia germană” este azi ca şi necunoscută de brăileni. Zăbovind pe bibliografia perioadei rămâi surprins de sărăcia datelor. Doar Petre Ioanşcu a publicat în 1919 un „roman trăit” intitulat „Labirintul morţii” – un excelent scenariu cinematografic comparabil cu „Ora 25”, de Virgil Gheorghiu.

Deabia în 1938, deci la două decenii de la ieşirea din „robie”, Nicolae Petrovici, fost primar al municipiului, a publicat „Brăila sub ocupaţiune”. În rest, oarecare referiri în cadrul istoriilor oraşului sau în istoriile participării României la Primul Război Mondial scrise de Constantin C. Giurescu şi C. Kiriţescu.

Chiar dacă acum arhivele sunt cercetate la detaliu, chiar dacă se extrage din ele cam tot ce este esenţial, totuşi despre istoria celor doi ani se găsesc prea puţine date. Paradoxal, dar Ioan Munteanu are la îndemână mult mai puţine date decât în cronica anului 1915, publicată în 2015, ultimul an de pace în care Brăila are o viaţă tumultoasă şi spectaculoasă, fojgăind de întâmplări ca un roman balzacian.

Probabil că centrul de greutate al vieţii oamenilor se mută în interior, în viaţa intimă, în familii asupra cărora se întindea „umbra de plumb a preazilnicei pâini”, în exerciţii de supravieţuire sau de disimulare – exerciţiu greu pentru o societate în care exprimarea francă, „verde-n faţă”, era principiu.

Au fost, fără îndoială, şi probleme de conştiinţă, forme de rezistenţă mocnită, dar, în absenţa jurnalelor intime, a corespondenţei, a memoriilor unei intelectualităţi care să conştientizeze dimensiunea evenimentelor, ele s-au pierdut.

Nici până azi evenimentul nu a provocat reflexele ficţionale ale scriitorilor brăileni. Deşi, in nuce, perioada oferă mari subiecte de-a gata – în alte literaturi balcanice s-au scris pagini memorabile pe tema spaţiului asediat, închis (sârbii şi albanezii, mai ales) totuşi despre istoria acestor ani la Brăila avem doar două referinţe semnate de Corneliu Ifrim şi Mircea Vasiliu. Alte mari subiecte creionate de arhive stau în aşteptarea unor romancieri din „germenii viitorului”.

Cartea lui Ioan Munteanu „Robia germană. Brăila sub ocupaţia duşmanului” este una din mai multe posibile. Deja autorul a impus în mentalitatea publică locală o formă prin care aduce în actualitate teme, probleme vechi, ignorate pe care le tratează monografic. El chestionează presa vremii, caută cu nedisimulată bucurie în arhive şi scoate la lumină, o cronică a evenimentului, spunând contemporanilor întâmplări de demult, dacă nu noi, în mod sigur, din nou.

Din cel puţin trei motive cartea aceasta nu a fost uşor de alcătuit, de găsit echilibrul interior al temelor. În primul rând, în 1916 trecuseră doar 87 de ani de la eliberarea de sub turci. Bătrânii încă mai păstrau în amintirile lor din copilărie semne, mărturii despre cealaltă robie, dar şi despre eliberare, despre acel „început de calendare”, 1829. Deşi avusese până în 1916 norocul unei perioade de o emergenţă fără pereche în istoria sa, totuşi engramele supunerii încă nu se şterseseră, încât Brăila lasă impresia, măcar în aparenţă, că este supusă destul de uşor.

În al doilea rând Brăila era situată în preajma frontului, de aceea ocupaţia germană a fost mai severă ca în Bucureşti. Fiind situată la o sută de kilometri de linia frontului, la 15 kilometri de Siretul ca o graniţă între Galaţiul ocupat de armata română şi oraş, fiind port la Dunăre, având, datorită refugiaţilor din Dobrogea cucerită de bulgari şi nemţi, o populaţie de 120.000 de locuitori, Brăila a suportat cel mai greu rigoarea cazonă binecunoscută a unui ocupant nu doar sever ci şi lacom. Brăila nu era o fortăreaţă. Fusese trei secole kaza, sau raia, cum spune Ion Neculce. Acum, după dărâmarea fortăreţei, era construită pentru ani de pace, oraş-port, suplu, în formă de amfiteatru în faţa Dunării, cu drumuri ce o legau de Munteni şi Moldova. Oraş de margine, suportând accentuat teroarea istoriei, cu fracturi istorice severe şi enigmatice, chiar ameninţată cu dispariţia în ceaţa otomană vreme de trei veacuri, mereu la răscrucea imperiilor Brăila rezuma ceva din destinul naţional şi repeta la scară mică ceea ce românii trăiau în istorie. Arsă, prădată, ridicată din nou, jefuită, pedepsită... nu ai cum să nu recunoşti în destinul ei, pulsând ca flăcările pe comori, mitul păsării Phoenix.

În al treilea rând, vedem că nu există ceva mai provocator pentru spirit decât să urmăreşti în documentele vremii felul în care a reacţionat, în anii ocupaţiei, celula etnică brăileană, cum s-a exprimat în contextul istoric dat societatea brăileană în ansamblul ei cosmopolit. Oraş relativ tânăr în modernitatea sa nu mai veche de opt decenii, cu o populaţie mereu în creştere, Brăila a susţinut identitatea etniilor ce veneau aici din Orient şi din Occident. Ceva din farmecul oraşului este dat de această armonie a lumilor. La provocarea tragică dată de ocupaţia germană în Primul Război Mondial celula etnică brăileană a dezvoltat o etică aproape nefericită.

Dincolo de ordonanţe, reglementări, statistici  relativ uşor de recompus, căci arhivele oferă destule date, ne interesează ceva mult mai complex, mai greu de decelat în spiritul vremii: modul de exprimare în spaţiul public, al etniilor Brăilei. Oraş cosmopolit, cu elemente occidentale aşezate pe năravuri orientale, Brăila, cel mai mare port al Munteniei la Dunăre, a arătat în anii „robiei germane” o structură entropică.

            Toate etniile balcanice care, la sud de Dunăre, trăiau în vrajbă istorică, găseau la nord de Dunăre, la Brăila, pacea şi armonia. Grecii cu turcii, turcii cu armenii, armenii cu evreii şi bulgarii. Şi toţi aceştia, în armonie cu supuşii imperiali, veniţi cu treburi în portul Brăilei.

            Dar, în anii războiului, „s-a stins viaţa falnicei” Brăile.

            Românii trec printr-un mare vad de amărăciune, iar ceilalţi practică îndemnul napoleonian, „se salvează cine poate”. Trecuse prea puţin timp pentru armonizare şi omogenizare, prea puţin timp pentru clădirea unuia din cele mai înalte sentimente care înnobilează condiţia umană: solidaritatea.

De Crăciun, în 1916, brăilenii pierduseră nu doar libertatea ci şi ceva din ceea ce se închegase ca armonie socială. Războiul a spart această armonie, a făcut ca fiecare să se exprime nu atât în funcţie de un sistem comun de valori cât mai ales de interese.

De aceea, azi putem spune că astfel de evenimente, văzute în toată complexitatea lor, devin şi o formă de autocunoaştere. Ioan Munteanu ştie să sugereze un adevăr dureros: românii au rămas singuri, neînchipuit de singuri în năpasta căzută peste oraşul lor. Ei au rămas, în cele din urmă părăsiţi în suferinţă, sărăcie şi umilinţă, exprimând forme de rezistenţă mută şi îndârjită. În vremea aceea societatea brăileană încă nu era suficient de bine lămurită ca să reacţioneze unitar în faţa nenorocirii. Dacă ar fi avut o reacţie de monolit poate că imaginea răului ar fi fost mai mică. Societatea brăileană avea, la sfârşitul anului 1916 o structură panelată. Grecii din Brăila, pentru că ţara lor de origine îşi menţinea starea de neutralitate, o ţin într-o veselie generală. În casele unui grec bogat se organizează mari baluri pentru elita armatei germane. Evreii, cu spiritul lor comercial accentuat nu îşi contrazic vocaţia. Lipovenii, în nordul oraşului, lângă Dunăre, adăpostesc adesea soldaţi ruşi, Sunt prinşi şi, în scene tragice, sunt condamnaţi la moarte şi executaţi. Erau în Brăila, ca funcţionari în port, reprezentanţi ai unor mari companii austriece sau germane. Nu se cunoaşte măcar unul care să fie complice cu suferinţa valahă.  

            Dar cea mai dureroasă atitudine o are armata bulgară. Deşi populaţia civilă nu exprimase atitudini antibulgare, totuşi problema Dobrogei de curând cucerită i-a făcut pe bulgari extrem de severi cu brăilenii. Erau hotărâţi să bombardeze oraşul de la Măcin. Cu mare greutate o patrulă a ajuns la Măcin şi le-a cerut să nu bombardeze oraşul în care deja intraseră germanii. În cazul armatei bulgare, nu a contat memoria istoriei. Nu a contat că în urmă cu jumătate de veac Brăila era pentru ei un simbol al libertăţii, că aici au trăit o vreme, feriţi de prigoană, revoluţionari în frunte cu poetul lor naţional Hristo Botev. De asemenea, nu a contat că aici s-a întemeiat Academia Bulgară şi nici faptul că ani buni la Brăila se tipăreau bucvarele (abecedarele) care erau duse în caravană de măgăruşi, cu samarul, până la Sofia. A contat mai mult tabla de pe bisericile Brăilei...

            Ioan Munteanu şi-a gândit cartea ca pe o cronică obiectivă, cu un inventar de teme care să epuizeze realitatea perioadei. Datele sunt exacte, cu izvoarele facsimilate, grupate tematic: alimentaţia, scumpirea traiului, starea de sănătate (a populaţiei), măsuri edilitare, şcolile, spitalele de răniţi, refugiaţii. rechiziţiile, presa, propaganda, execuţiile etc.

            Autorul pare a respecta structura cărţii primarului N. Petrovici, „Brăila sub ocupaţiune”, din 1938. Din carte rezultă o Brăilă captivă, un spaţiu închis care funcţionează ca într-un roman kafkian: atmosferă opresivă, dominată de bănuială, de sentimentul că „şi nimica mişcă”, un oraş în care oricând puteai fi arestat fără vină şi pedepsit fără justificare.

            Brăila a fost cel mai oropsit oraş românesc din zona de ocupaţie, în timpul Primului Război Mondial. A fost o insulă de suferinţă îndârjită, mocnită. Starea de spirit era evident antigermană. C. Bacalbaşa o numeşte expresiv „ură adâncă, concentrată şi continuă”.

            Deja, după două luni de la ocupaţie, în februarie 1917, germanii aveau în evidenţă 41 de fruntaşi români ostili Puterilor Centrale. După doar câteva luni, apele se despart. Lumea se situa fie pro, fie contra. Unii, voioşie generală în faţa nenorocirii, alţii, supuneri scrâşnite, unii dedicau ocupantului ode, alţii riscau viaţa transmiţând în sticle închise mesaje pe Dunăre cu informaţii pentru armata română de dincolo de Siret, unii, la bal cu ofiţerii germani, alţii împuşcaţi pentru bănuiala de spionaj.

            Oricum, oricând şi oriunde în lume colaboraţionismul este proastă marfă!

            Cum ne vedeau nemţii? Să nu le cerem să ne înţeleagă. Ei manifestă un dispreţ filtrat, bazat pe neîncredere, pe bănuiala că în orice brăilean se ascunde un spion. Ei ne vedeu „needucaţi” şi „recalcitranţi” sau chiar „descreieraţi nenorociţi”. Germanii, orice s-ar spune, erau pregătiţi pentru ocupaţie, în timp ce românii nu aveau spiritul pregătit pentru a fi ocupaţi.

            Ştiinţa militară a ordinului era însuşită ireproşabil. Mici găinării valahe par nemţilor forme de nesupunere sau de dezordine: contrabandă, mituire, comerţ nepermis cu pâine, furturi, circulare pe stradă fără ausweis, după ora permisă, neplata taxei pentru câini, sustragerea de lemne, comerţ cu rachiu etc.  Ceea ce era, de fapt, formă de disperare, exerciţiu de supravieţuire sau formă de omenie este văzut de nemţi semn de nesupunere care atrăgea amenzi sau represalii.

            Cartea pe care ne-o propune Ioan Munteanu este plină de învăţăminte. În ansamblu autorul realizează o fotogramă a societăţii brăilene sub „robia germană”, spune, fie răspicat, fie aluziv, adevăruri grele despre omul pus sub vremi. Nu  ascund că mi-ar fi fost pe plac să văd forme mai ample, mai explicite şi mai numeroase de rezistenţă valahă în faţa ocupantului vremelnic, să fie mai mic numărul colaboraţioniştilor sau, după război, o memorie mai severă privind atitudinea din timpul ocupaţiei.

S-a sfârşit, ca de obicei, cu „pupat Piaţa Endependenţi”! Tot Caragiale, săracul! Eroi şi lichele, săraci şi speculanţi, patrioţi şi colaboraţionişti au sfârşit uitându-şi unul altuia păcatele. Nu pot încheia fără evocarea unui gest şi a unei replici aparţinând unui mare caracter: Titu Maiorescu. În Bucureşti, în 1917, bătrân, bolnav şi mai ales singur, refuză să-l primească pe ofiţerul Emanoil Kremnitz, fiul lui Mite, crescut o vreme în Bucureşti, vorbitor de limbă română venit acum cu armata de ocupaţie... Când feldmareşalul von Mackensen îşi exprima, printr-un curier, dorinţa să-l vadă pe Maiorescu (fuseseră, se zice, colegi la Viena!) acesta refuză invitaţia spunând memorabil: „El mă poate aresta, dar nu mă poate schimba în credinţa mea de cetăţean român” (Jurnal, caiet 41).

            La câte caractere schimbătoare ca vântul s-au exprimat în acei ani la Bucureşti şi Brăila, atitudinea lui Maiorescu trebuie văzută ca un „deget de lumină” care ne arată calea morală.     

           

    

 

 




Categorie articol: 

Comentarii