Care e scopul istoriei? Sa ne spuna cine sintem? De unde venim? Sau sa ne arate cum am ajuns sa fim cum sintem, fara judecati de valoare, cu exceptia acelora pe care noi insine le impunem asupra ei?
Sint societati care nu au istorie academica, cu tomuri masive si documente si analize facute de istorici educati la scoli mari. Aceste societati spun povesti despre ceea ce s-a intimplat, ca sa le spuna oamenilor cine sint, de unde vin, si cum au devenit cum sint. Povestile nu sint scrise, ci amintite - nu memorate - de catre cei care le asculta. Citeodata, unul dintre ei, cu talent deosebit la amintitul si spusul povestilor e ales sa studieze cu batrinii cetatii pentru a invata povestile pe care, la rindul lui, le va spune urmasilor. Povestile sint diferite de la generatie la generatie si de la individ la individ. Cu toate acestea, orice membru al unei societati date va recunoaste o poveste si intelesurile ei, in ciuda acelor diferente.
Care e, insa, situatia istoriilor noastre personale? Societatile moderne sint inundate cu probe materiale: fotografii, carti, scrisori, jucarii, bijuterii, haine si asa mai departe. Toate acestea, odata puse deoparte si nefolosite ani la rind, devin capsule ale timpului, probe ale trecuturilor noastre individuale. Daca ne intoarcem la ele dupa un anumit interval de timp, ele ne lovesc cu putere in fata. O ciocnire intre persoana care am fost odata si cea care sintem acum poate avea loc atunci. Amintiri risipite in vint respira din nou si ne erup in constiinta. Cum am trait si respirat continuu de-a lungul anilor intermediari, e ciudat sa vedem cit de departe sintem de persoana careia i-au apartinut aceste probe materiale. E o senzatie ca aceea pe care o ai cind inoti in ape linistite: te uiti in urma-ti si realizezi cu surpindere ca malul e atit de departe incit nu mai poti distinge figura nimanui in acolo.
Si cum ne rasfoim printre posesii, ne mai oprim la cite ceva si ne uitam la acel lucru cu atentie. Ne amintim povestea din spatele lui. O scrisoare ne aminteste de cineva pe care l-am iubit odata, si un sentiment ciudat de familiaritate la citirea cuvintelor scrise de o mina a carei caligrafie o stim foarte bine se loveste de intelegerea pe care o avem acum a acelor sentimente exprimate in scris. Obiecte la care am tinut ne amintesc de cum vedeam lumea pe atunci, si zimbim cu nostalgie la inocenta, idealismul, ardenta chiar a acelui noi mai tinar.
Povestile individuale variaza la fel ca si cele ale generatiilor istorice, iar diversi noi individuali se topesc in uitare si dau nastere unora noi, la fel cum serpii isi leapada pielea numai ca sa arate la fel ca inainte odata ce procesul s-a incheiat. Modul in care o poveste e spusa evolueaza pentru a incorpora evenimente si experiente care devin relevante pentru ceea ce este o societate - sau noi - la un anumit moment dat.
Sint societati care nu au istorie academica, cu tomuri masive si documente si analize facute de istorici educati la scoli mari. Aceste societati spun povesti despre ceea ce s-a intimplat, ca sa le spuna oamenilor cine sint, de unde vin, si cum au devenit cum sint. Povestile nu sint scrise, ci amintite - nu memorate - de catre cei care le asculta. Citeodata, unul dintre ei, cu talent deosebit la amintitul si spusul povestilor e ales sa studieze cu batrinii cetatii pentru a invata povestile pe care, la rindul lui, le va spune urmasilor. Povestile sint diferite de la generatie la generatie si de la individ la individ. Cu toate acestea, orice membru al unei societati date va recunoaste o poveste si intelesurile ei, in ciuda acelor diferente.
Care e, insa, situatia istoriilor noastre personale? Societatile moderne sint inundate cu probe materiale: fotografii, carti, scrisori, jucarii, bijuterii, haine si asa mai departe. Toate acestea, odata puse deoparte si nefolosite ani la rind, devin capsule ale timpului, probe ale trecuturilor noastre individuale. Daca ne intoarcem la ele dupa un anumit interval de timp, ele ne lovesc cu putere in fata. O ciocnire intre persoana care am fost odata si cea care sintem acum poate avea loc atunci. Amintiri risipite in vint respira din nou si ne erup in constiinta. Cum am trait si respirat continuu de-a lungul anilor intermediari, e ciudat sa vedem cit de departe sintem de persoana careia i-au apartinut aceste probe materiale. E o senzatie ca aceea pe care o ai cind inoti in ape linistite: te uiti in urma-ti si realizezi cu surpindere ca malul e atit de departe incit nu mai poti distinge figura nimanui in acolo.
Si cum ne rasfoim printre posesii, ne mai oprim la cite ceva si ne uitam la acel lucru cu atentie. Ne amintim povestea din spatele lui. O scrisoare ne aminteste de cineva pe care l-am iubit odata, si un sentiment ciudat de familiaritate la citirea cuvintelor scrise de o mina a carei caligrafie o stim foarte bine se loveste de intelegerea pe care o avem acum a acelor sentimente exprimate in scris. Obiecte la care am tinut ne amintesc de cum vedeam lumea pe atunci, si zimbim cu nostalgie la inocenta, idealismul, ardenta chiar a acelui noi mai tinar.
Povestile individuale variaza la fel ca si cele ale generatiilor istorice, iar diversi noi individuali se topesc in uitare si dau nastere unora noi, la fel cum serpii isi leapada pielea numai ca sa arate la fel ca inainte odata ce procesul s-a incheiat. Modul in care o poveste e spusa evolueaza pentru a incorpora evenimente si experiente care devin relevante pentru ceea ce este o societate - sau noi - la un anumit moment dat.
