Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Hei, Zuzi, tu ce nebunii ai mai făcut azi?

Cecilia... Au trecut aproape 25 de ani de când telefonul nu a mai sunat şi de la celălalt capăt al firului discuţia să înceapă, printre hohote de râs, cu: “Hei, Zuzi, tu ce nebunii ai mai făcut azi?”. Aşa ne dezmierdam, Zuzi, iar în cercul de prieteni eram „alde Zuzi”, după ce, într-o tabără din Bucegi, am fost singurele fete din grup care au avut curajul să escaladeze o stâncă nu tocmai prietenoasă. Pentru Cecilia însă, termenul de Zuzi trecea dincolo de o banală escaladă. Puţini puteau ţine ritmul cu ea, eu ... nici pomeneală. Tocmai de aceea, în multele discuţii în care îi spuneam că exagerează, replica ei era întotdeauna aceeaşi: “Cum naiba m-am legat eu cu tine la cap?!”. Cum? Habar n-am, era greu de înţeles pentru mulţi cum două persoane atât de diferite pot petrece atât timp împreună. Şi totuşi, ani de zile am fost prietene bune. La un moment dat însă, ea s-a îndrăgostit... cum altfel decât nebuneşte, s-a căsătorit şi a plecat din oraş. Ne scriam însă destul de des şi, de câte ori aveam ocazia, vorbeam la telefon. Până într-o zi când am simţit în vocea ei o schimbare radicală. „Ce ai, eşti beată?!”, am întrebat-o mai degrabă în glumă. “Tu, Zuzi, nu te-ai prins, dar eu, de ceva vreme, sunt mai mereu beată”. Am plecat urgent la ea, o noapte întreagă am vorbit. Degeaba. “La ce dracu m-oi fi urcat după tine pe stânca aia, ca să-mi faci acum morală! Ce nu înţelegi? Sunt fericită doar în starea asta, e singura modalitate prin care pot să mai comunic cu Mihai”. Mihai, soţul ei, care în noaptea aceea a ajuns acasă pe la ora 2.00, cărat pe braţe de un taximetrist.  Au urmat ani grei, cu “măriri şi decăderi”, cum îi plăcea să spună, până când toate visele i-au încremenit într-un copac din apropiere de Predeal. Mihai avea alcoolemie 1,5, iar copilul lor nici 2 ani. “Dumnezeu a vrut cred să-i ia, doar ca să salveze copilul ăsta, nu vrei să ştii în ce hal au ajuns”, mi-a povestit „doamna mama cu majuscule”, aşa o tachina Cecilia pe vremea când a bea însemna o bere sau “50 de Riccadonna”, aşa îi plăcea să o “alintăm” şi noi toţi în zilele în care ne strângeam în sufrageria ei la un mim, o bârfă şi o cană de nechezol mai întâi, apoi, peste ani, cafea.

Ştefan, iniţiatorul grupului Alcoolici Anonimi din Brăila, mi-a răscolit toate aceste amintiri. Iar printre ele, am simţit cum s-a strecurat şi regretul că Cecilia n-a avut norocul să întâlnească un astfel de Ştefan, care, poate, ar fi ajutat-o să lupte.

Există aşa un mit cum că alcoolul loveşte doar bărbaţii, doar în pătura de jos, doar la periferie. De aici şi expresia împământenită deja “beţiv ordinar”. Nimic mai fals. Alcoolismul nu ţine cont de sex, de statut social, de cont bancar, de vârstă. El loveşte. Loveşte crunt, ca orice boală. Şi chiar dacă din afară diferenţele par uriaşe - într-un fel arăta Cecilia, stilată, cultă, elegantă, şi în alt fel un “drojdier” de cartier, căzut prin şanţuri, înecat cu vomă şi scăpat pe el - în esenţă problema e aceeaşi. Sunt pur şi simplu oameni care, din diferite motive, cad pradă băuturii, o patimă la fel de greu de învins, fie că eşti femeie sau bărbat, sărac sau bogat, licenţiat sau analfabet, adolescent sau cu părul alb. O boală care loveşte nu doar punctual, ci în întreaga societate, din cauza violenţelor şi abuzurilor pe care le generează. Câte nenorociri nu se întâmplă la beţie, câţi copii nu rămân psihic taraţi pe viaţă din cauza unor părinţi alcoolici şi violenţi, câţi ţineri nu se distrug din cauza anturajelor proaste, câte femei nu rămân o viaţă sclave în propria locuinţă, abuzate de nişte soţi transformaţi în bestii de alcool. Dureros şi revoltător, pentru că în ciuda tuturor acestor realităţi, în loc să ia taurul de coarne şi să iniţieze programe, să aloce fonduri, să întreprindă campanii de sprijin şi conştientizare, societatea încă luptă să păstreze aparenţele. Autorităţile acordă un ajutor infim - categoric alcoolismul este cea mai netratată, dispreţuită şi ignorată boală din România, politicienii iau în calcul doar cum să-i folosească pe “beţivi”, iar noi, înfiorător de mulţi dintre noi, încă o considerăm o problemă personală sau familială, încă mai gândim de genul “fiecare să îşi ducă crucea”, încă ne mai construim viaţa în funcţie de “gura lumii”, încă nu suntem dispuşi ori pregătiţi să le insuflăm curaj celor care vor să scape. Ba chiar, prin etichetele pe care le folosim dispreţuitor la adresa lor - beţivi ordinari, drojdieri, bromfagii, pilangii, sugative – nu facem decât să le sporim sentimentele de vină şi ruşine.

Tocmai de aceea, într-o ţară în care nimeni nu dă doi bani, la propriu şi la figurat, nici pe problemele acestor oameni, nici pe cele cauzate de consumul în exces de alcool, o iniţiativă precum Alcoolicii Anonimi ar trebui nu doar încurajată, ci sprijinită de-a dreptul, statisticile arătând clar rata de succes a acestei metode în recuperarea bolnavilor.

De aceea, noi, jurnaliştii de la Obiectiv, cei care prin natura profesiei, după poliţişti şi magistraţi, vedem cel mai des pericolul pe care îl presupune alcoolismul şi tragediile generate  de consumul de alcool, am decis să sprijinim acest grup cu mijloacele de care dispunem. Aşa că, începând de astăzi, în toate ediţiile print ale cotidianului, dar şi pe site-ul nostru veţi găsi într-o casetă/banner datele de contact ale celor care pot ajuta. Pe alcoolici şi victimele lor. În plus, în măsura în care vor fi dispuşi să se destăinuie, le vom publica şi poveştile de viaţă. O viaţă care, spun chiar ei, “bate filmul”.

Promovaţi şi voi această iniţiativă, vorbiţi-le şi voi „ceciliilor” din preajmă despre AA- Grupul Alcoolicilor Anonimi, despre ajutorul necondiţionat pe care-l pot primi acolo, daţi-le curaj şi speranţă. Eu, dacă în urmă cu 25 - 30 de ani aş fi avut mintea de acum, poate, mâine, cine ştie!, aş fi primit un telefon şi de la celălalt capăt al firului cineva m-ar fi întrebat şugubăţ: “Hei, Zuzi, tu ce nebunii ai mai făcut azi?”




Categorie articol: 

Comentarii