Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

"Familia noastra de afara ne-a cumparat pentru 24.000 de dolari"

In urma cu citeva zile, la evenimentul "Rebranding Braila", desfasurat la Scoala "Bella Italia", a raspuns chemarii organizatorilor o invitata speciala, Sofia Klarsfeld, care a venit de la Paris pentru a contribui la readucerea Brailei pe linia de plutire, spre a-i reda stralucirea de altadata. Ea a acordat un interviu reporterilor nostri, in care a vorbit despre farmecul orasului Braila din anii '30, despre calitatea oamenilor de atunci, despre atmosfera cosmopolita si plina de lux si despre experienta nefericita a celor 14 ani cit a fost nevoita sa suporte regimul comunist.

"Cind m-am intors, m-a frapat romanul care se schimbase"

- De cind va intoarceti la Braila?
- Eu din '94 ma intorc la Braila. Prea mult m-am intors la Braila.
- De ce?
- Pentru ca am avut lupte cu domnul Lungu, lupte care au durat opt ani. Ma intorceam si de cite trei ori pe saptamina la Braila, dar nu de placere, ci de durere. Numai una ca mine putea sa se agate asa de niste cladiri.
- Unde anume ati stat cind erati copil?
- Casa tatalui meu a fost lipita de muzeu. Acolo am copilarit. Chiar azi am aflat cind a cazut ultima bucata din casa. A cazut pe rind, pentru ca nu a ingrijit-o nimeni. Ultima bucata au darimat-o in 1987. In '83 au desfiintat Muzeul Etnografic si s-au mutat in Gradina Mare.
- Cum era Braila pe vremea copilariei dumneavoastra?
- Era un oras cu o viata extraordinara. Eu, care am trait si in alte tari, pot sa compar. Era o viata in anii '30 de un standard cu adevarat superior. O lume cosmopolita, eleganta, de calitate. Si oamenii saraci erau de calitate. Erau oltenii care veneau cu cobilitele si vindeau zarzavaturi. Erau de o curatenie, de o frumusete rara. Acele cosuri pe care le aveau... inauntru puneau o cirpa curata, era o igiena pe care astazi nu am mai vazut-o.
- Ii obliga cineva sa faca toate aceste lucruri?
- Nu. Era o educatie deosebita. Si ultimul om avea bun simt. Romanul avea enorm de mult bun simt, era curat, era politicos si nu aveai decit superlative despre el. In Brailita oamenii erau saraci, dar erau foarte politicosi. Bunica mea se ducea de trei ori pe saptamina sa le duca alimente, ajuta femeile sa nasca. Oamenii aceia erau de o calitate extraordinara. Cind m-am intors, m-a frapat schimbarea romanului.
- De ce credeti ca ne-am schimbat?
- Nu stiu, nu am fost aici ca sa judec. Poate nevoile, lipsurile.
- Dar lipsuri nu erau si atunci?
- Omul care lucra la terasament si se aseza pe bordura, minca scrumbie, cu masline, cu rosii, isi rupea bucata aceea de piine si era fericit. Nu era rautate. Acum e invidie foarte multa. Societatea era atunci foarte asezata. Acel muncitor avea o casa, cu o curte, o gospodarie bine aranjata, era onorabil platit. Tata avea muncitori la vase, fiindca era armator. Toti erau fericiti pentru ca tata, bunicul, le cumparau case, terenuri. Multi dintre acesti oameni, dupa rasturnarea regimului, cind noi nu mai aveam ce minca, veneau ei sa ne aduca din mincarea lor. Isi aduceau aminte ce am facut noi pentru ei.
- Generozitatea se intorcea.
- Absolut. Cind bunica mea a murit, dupa cosciugul ei erau ministri, oameni de afaceri, dar erau si toti saracii din Brailita care ziceau "Mama noastra a murit". Si tata a ajutat un copil foarte bun sa ajunga ofiter. Din pacate, fiind in armata veche, a avut neplaceri dupa '48, dar nepoata lui, braileanca, este acum in Japonia, directoare a Bibliotecii Nationale din Tokyo. E o fata foarte ambitioasa.

"Am fost crescuti sa nu ne fie frica"

- Delicatesele cine le facea?
- Aveam o femeie care venea sa ingrase gistele pentru ficat. Se facea pate, o delicatesa. Aveam femei care veneau si faceau dulceata.
- Ce fel de dulceturi se faceau?
- Tot ce vrei. De nuci verzi, de trandafiri, de salcimi, era o nebunie. Se mai facea o coca de clatite cu vanilie si cu flori de salcim. Inghetata de trandafiri era extraordinara. Bunica avea in gradina trandafiri speciali de dulceata si se facea si inghetata, care era o nebunie. Se faceau si serbeturi. Acum vad ca nu se mai fac... Cind aveai musafiri ii serveai cu serbet si cafea. Acum nici cafeaua nu mai stiu cum s-o faca. Era o viata foarte calduroasa, buna, tandra.
- Ce alte delicatese se mai mincau?
- Mai era un peste foarte uscat, se nume tir. Il ardeai, il loveai cu un ciocan de lemn si il faceai cu otet si cu marar... Era o bunatate. Cind eram copil, mincam asta in cantitati industriale. Pe atunci, in Austria si in Franta, nu am mincat niciodata prajituri bune ca in Romania. Acum nici marii maestri nu mai stiu sa faca serbet. Grasimea de gisca unsa pe piine si cu usturoi era o delicatesa si nici nu are colesterol. Lumea nu mai stie acum aceste lucruri.
- Vara stateati la Braila?
- Nu, vara plecam la Timisul de Sus, unde aveam o vila. Ne intorceam in septembrie.
- Scoala ati urmat-o la Braila?
- Numai o clasa, ca sa ma obisnuiesc cu scoala. Am fost la maici, pe Campiniu, unde este acum Spitalul de pneumoftiziologie. Erau maici catolice, pe care bunicul le ajutase sa construiasca scoala. Matusile mele au fost la scoala aia, mama mea a invatat la scoala aia, iar eu la Bucuresti am fost la aceeasi scoala. In '40 am plecat la Bucuresti. A inceput razboiul si pe urma nu ne-am mai intors, dar casa am lasat-o intreaga, pentru ca noi credeam ca ne vom intoarce in fiecare an.
- Copil fiind, ce faceati?
- Ce nu faceam! Ne plimbam cu bicicleta in Lacu Sarat, care era grozav de frumos... Acum este o mizerie. Ne mai duceam in Gradina Mare. Era superba, plina de verdeata, plina de flori. O bunica a mea statea chiar linga Gradina Mare. Era si un aer grozav de bun. Era plin peste tot cu trandafiri, cu tot ce vrei. Unele alei erau asfaltate, altele erau cu pietris. Iarna faceam patinaj acolo unde este terenul de handbal. Am poze cu fratele meu, cind era mic si traversa Dunarea inghetata cu tata. Dunarea ar trebui sa fie pusa in valoare mai mult. Este cea mai comoda cale de transport. Nu e niciodata inghesuiala ca pe autostrada. Se pot face excursii grozave. De aici plecau griu, cereale, cherestea, orez...
- Si pestele?
- La noi in casa imi amintesc ca se aducea pestele in apa, in niste recipiente si inca mai traia. Tata avea docheri, bransa foarte dura, dar tata a reprezentat docherii in fata patronilor. Ei spuneau ca daca domnul Moreno vorbeste pentru noi inseamna ca va fi bine. Fiecare avea o gospodarie bine pusa la punct. Mama se ducea la ei in vizita, aveau gospodarii frumoase. Bunica mea statea pe Frumoasei, vizavi statea un muncitor de-al tatalui meu, iar sotia lui era infirmiera. Aveau o gospodarie superba. Nu pot sa uit ca aveau niste papagali grozavi. Fiecare se respecta, vorbeau... Diferenta de clasa nu se simtea. Nu exista aici xenofobie, fiecare era prieten cu celalalt. Niciodata nu auzeai ca "ala ne-a cumparat tara". Si toata lumea traia bine. In fond, acest amalgam aduce o imbogatire tarii respective, fiecare aduce ceva din cultura lui. Acum lumea uraste.
- Hrubele se puteau vizita pe atunci?
- Sigur ca da. Eu ma plimbam prin hrube impreuna cu fratele meu si cu un baiat mai mare ca noi, care ne indruma. La mine acasa erau hrube. Eu stiu ca de la mine, de pe strada Galati ieseam in Cuza, aproape de baia evreiasca. Ne distram. Ne faceam din pepene un lampion, cu o luminare... era o adevarata aventura.
- Nu erau sobolani?
- Nu am vazut. Poate! Noi am fost crescuti sa nu ne fie frica nici de intuneric, nici de altceva. Nici nu stiam ce sint aia sobolani. Am vorbit cu fratele meu la Paris si ne-am adus aminte amindoi de plimbarile prin hrube. Se pare ca traversai toata aceasta parte a Brailei prin hrube.
- Pe strada Regala cum era?
- Erau magazine de un lux extraordinar. Eu, care mergeam in multe locuri, nu aveam nimic de invidiat. In colt era libraria Lobel, de o frumusete extraordinara si avea ultimele noutati in franceza, engleza, germana. Era elegant, un lux rafinat. Erau magazine de stofe englezesti, era un magazin cu pastrama, era extraordinar. Avea pastramagiul o sotie frumoasa... Tata se ducea numai de frumusetea ei sa cumpere. Era si o cofetarie extraordinara, magazine cu desuuri de la Viena, de la Paris, erau multe cinematografe. La fostul Popular am vazut primele filme Walt Disney. Era si un cinema de vara, pe Sfintul Nicolae. Am vazut si filme americane, muzicale. Si cinema Lyra era superb.
- La Lyra era numai cinema?
- Cred ca se faceau si spectacole, dar eu eram prea mica si nu mergeam.

"Cei mai grozavi oameni erau fericiti sa manince un morcov din jegul criminalilor"

- Cind ati plecat din Braila?
- La sase ani.
- Si din tara?
- In '62.
- Si cum ati reusit?
- In '60 se cumpara lumea. Familia noastra de afara ne-a cumparat ca pe vite. Tata a stat la puscarie sase ani, a iesit si a stat aici citiva ani. Atunci dadeau oamenii dupa o anumita valoare. Familia noastra de afara ne-a cumparat pentru 24.000 de dolari. Evreii erau mai ieftini. Depindea cine esti, cum esti, era exact ca la cirezile de vite. Era un mare medic, l-au vindut cu peste 50.000 de dolari. Pe urma el a dat in judecata statul roman si cred ca a cistigat. Nu mai stiu, dar tin minte ca a fost mare scandal. Sasii se vindeau cu 500 de marci bucata. Apoi ne-au obligat sa renuntam la cetatenia romana si am platit si o taxa pentru ca am renuntat la cetatenie. Am devenit apatrizi. Ne-au dat doar o foaie de calatorie.
- Cind ati redevenit cetatean roman?
- In '93. A durat trei sau patru luni. Eu mi-am revendicat primele bunuri in '94 dupa ce, in '90, m-am intors prima data. Ii promisesem fiului meu ca o sa vada Romania, daca se poate. Si cind s-a putut....
- Copiii dumneavoastra vorbesc romaneste?
- Da. Eu am tinut la acest lucru. La bacalaureat, in Franta, a dat limba romana.
- Cite vapoare avea tatal dumneavoastra?
- 42 de vapoare. Avea si spargator de gheata. Bunicul meu e unul din primii care a dus griu pina in China si a ajuns nestricat. Tot el transporta carbune in Turcia si era platit in aur.
- Ati trait 14 ani de comunism.
- E greu cind ajungi din cal, magar. Tatal meu a facut puscarie, iar pe mine m-au trimis la munca de jos. Am muncit in fabrica, la bobinaj textil, apoi la sabloane de facut stamba si fulare. Am lucrat si dactilografa la Facultatea de matematici, dar au gasit ca nu e de mine, ca sint un element burghez in mijlocul mediului universitar si puteam fi un pericol pentru studenti. M-au lasat sa asist pentru ca omul respectiv ii era recunoscator lui tata, dar altfel nu aveam voie... Fratele meu era un student eminent la fizico-matematici. La un moment dat s-a facut lupta de clasa cu el. Au vrut sa-l dea afara. Norocul lui a fost ca toti profesorii au semnat si au cerut sa fie pastrat. I se pusese o taxa de nu putea sa o plateasca nimeni. Cind a absolvit, nu a fost lasat sa practice. S-a angajat ca proiectant la un institut, dar dupa ce a plecat in Franta a facut o cariera brilianta. A primit diplome de la statul francez, a fost decorat si asa mai departe. Dar statul roman nu avea nevoie de elemente dubioase.
- Ati avut probleme in fabrica din cauza parintilor?
- La inceput da. Sa ajungi de la o scoala de maici intr-un mediu in care se facea lupta de clasa cu tine, unde ma injurau groaznic, unde se legau de mine si numai ca nu ma bateau... In ziua in care eu am inceput sa le injur pe ele... atunci m-au iubit foarte mult. Era o sefa de cadre care facea lupta de clasa cu mine si atita muncitoarele. Ele erau adevarate muncitoare. Pe urma, dupa ce ma cunosteau, vazind ca faceam si eu ce faceau si ele, munceam la fel de greu ca ele, au inceput sa ma iubeasca. Pe atunci eu nu aveam ce minca, pentru ca salariul nu ne ajungea, iar ele imi aduceau sa maninc, se purtau cu mine extraordinar... Dar la inceput numai ca nu ma bateau. Am avut o colega de liceu, fiica de chiabur. Se faceau la UTM (n.r. Uniunea Tineretului Muncitoresc) sedinte unde ne batjocoreau. Ne scoteau in fata liceului si ne puneau sa ne facem autocritica si ne batjocoreau. La un moment s-a facut o reuniune din asta. Ea era o fata extraordinara, un copil bun. Tatal ei era la puscarie. S-a dus acasa dupa o asemenea sedinta si s-a spinzurat. Asta e, a trecut... Daca ai "celula buna", cum spune fratele meu, totul trece. Si noi am avut "celula buna". Tatal meu a fost optimist si la puscarie. Multi au spus ca daca traiesc azi datoreaza asta lui tata. Nu aveau ce minca la Aiud. Cind aveau arpacas, era lux. Era mizerie... O sa rizi, dar mie imi place arpacasul. Este in Elvetia o supa de arpacas, o minune. Si tatei ii placea arpacasul. La Aiud, in puscarie, criminalii aduceau mincare la detinutii politici. Tata a aranjat cu ei sa le aduca ceva proaspat... niste fructe. Ei aveau pantalonii legati cu siret si isi dezlegau pantalonii si lasau sa cada fructa. Cei mai grozavi oameni erau fericiti sa manince un morcov din jegul criminalilor. Totul e sa ai curajul sa treci peste toate, sa nu pui la suflet. Multi nu au rezistat.




Categorie articol: 

Like / Share

Comentarii