Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

FĂNUŞ NEAGU – O ZI DIN VIAŢA LUI ION MOHREANU (EPILOG, 1954)

„Îngerul a strigat” (1968) este primul roman românesc care evocă în ultimul capitol, „Epilog, 1954”, o imagine atroce, care încă obsedează conştiinţa românească: lumea coloniilor penitenciare a anilor ’50 din Bărăgan. Acest capitol trebuie, după aproape jumătate de veac, recitit altfel, mai ales că între timp au apărut inciziile lui Augustin Buzura, din „Feţele tăcerii”, „Lunga călătorie a prizonierului” de Sorin Titel, îndârjirile lui Ion Lăncrănjan din „Fiul secetei” şi mai ales confesiunea exorcizatoare a lui Victor Petrini din „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda. Din această perspectivă acest capitol deschizător de drumuri, este mult mai important decât se crede. Mai ales în primii ani „Îngerul a strigat” a fost, cred, cel mai analizat roman românesc contemporan. Critica literară a fost interesată de destinul lui Che Andrei, de tragismul familiei Mohreanu, de tema exodului spre pământurile din Dobrogea, de imaginea fabuloasă a Brăilei interbelice, de existenţa buimacă în Bărăgan. Dar acest capitol din finalul romanului a rămas aproape neatins. Există în „Îngerul a strigat” un joc subtil în siajul stilurilor din romanele româneşti, de la Duiliu Zamfirescu încoace. Acesta ar putea fi codul secret, încă neobservat, polemic, care spune ceva esenţial despre rafinamentul autorului.

În primele zeci de pagini este evocată viaţa la un conac boieresc, sunt evocaţi arendaşi, ţărani, haiduci – altfel decât la Istrati – primitivi şi violenţi, într-o atmosferă sămănătoristă specifică prozei noastre din preajma anului 1900. Dominantă este tema dezrădăcinării. Ţăranii din Plătăreşti şi fascinaţia lor pentru pământurile din Dobrogea, exodul spre Aguleşti, hanurile, drumurile în Baltă, poveştile de dragoste, Dunărea ca realitate fundamentală a acestor locuri formează al doilea registru stilistic al romanului.

Apoi toate aceste teme se distilează, se metamorfozează într-o proză modernă, ce prezintă doi vântură-lume, pe Che Andrei şi Ion Mohreanu, personaje picareşti, altfel decât la Panait Istrati şi Zaharia Stancu, tablouri sumbre ale celui de-al Doilea Război Mondial, întâmplări fabuloase din primii trei ani de după război.

Romanul se încheie cu „prăbuşirea unui mit”, ca şi „Moromeţii” de Marin Preda, cu Che Andrei care, simţind că „vine cucuveaua”, se retrage în munţi, refăcând arhetipal existenţa ţăranului român atunci când pe plai este devălmăşie. Ultimele pagini prezintă oniria lui Che Andrei: în „Satul hoţilor de cai” năvălesc catârii, fiinţe corcite, impure. Încep arestările celor care se opun colectivizării: „o putere umblă noaptea şi ridică oamenii”. Concluzia unui personaj este „Totu e pe dos în Plătăneşti”. Într-o formulare memorabilă – „oamenii se împart în două: unii care s-au născut mai devreme decât trebuia, alţii care s-au născut mai târziu. Scuip pe ăla care s-a născut la vremea potrivită” – Che Andrei rezumă destinul său tragic, de om născut prea târziu şi al lui Ion Mohreanu, de asemenea tragic, născut prea devreme. Fiecare are un timp al lui, fiecare trăieşte în mod diferit „teroarea istoriei”.

„Epilog, 1954” încheie rotund, după douăzeci de ani, romanul. În centru, destinul lui Ion Mohreanu. Pentru că a favorizat, ca şofer – şoferul iadului! – evadarea unor deţinuţi care tăiau stuf în Baltă, Ion este condamnat la câţiva ani de închisoare la Canal. După ce ispăşeşte pedeapsa, nu pleacă „acasă” ci rămâne vânzător la baraca din centrul coloniei de deţinuţi cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, o localitate artificială, fără nume, formată din 64 de „case de humă”, într-o zonă între Dunăre şi şoseaua naţională Brăila – Feteşti – Constanţa. Dacă Neculai Mohreanu, tatăl său, trăise o formă de dezrădăcinare, plecând spre pământuri noi, în Dobrogea, Ion, fiul, trăieşte o formă de înstrăinare. După anii de închisoare nu are unde să se întoarcă,
nu-l aşteaptă nimeni, căci mama se înecase în Dunăre iar tatăl, bănuit că vrea să fugă de sub escortă, din convoiul care plecase spre Dobrogea, fusese împuşcat.

Acest capitol este total diferit faţă de corpul romanului, atât ca stil cât şi ca problematică.

Aici este o altă treaptă a modernităţii romanului, cu referiri la modelul kafkian de existenţă, la prezenţa absurdului în viaţa personajelor. Coerenţa acţiunii este anulată. Povestirile sunt „trenţuite”, domină fragmentarismul, ele, povestirile sunt începute, însăilate, niciodată terminate. „Epilog, 1954” nu are acţiune propriu-zisă ci evocă mai mult o stare de spirit. Metafora care ar rezumă tipul de naraţiune din acest capitol este a reflectorului dintr-un foişor de pază care baleiază cu fascicolul de lumină realitatea închisorii: câtă realitate luminată, atâta povestire, în rest, marele întuneric, marea tăcere...

Dacă romanul, în ansamblul său, are o evidentă dominantă spaţială, conturând un vast teritoriu care e Bărăganul şi cu câteva secvenţe din Dobrogea, în ultimul capitol dominanta este temporală. Oamenilor nu le-a mai rămas decât să-şi trăiască timpul povestirii. Capitolul final este deci, un loc geometric al mai multor romane posibile, care se întrepătrund şi se completează. Rezultă un capitol dominat de fragmentarism: o zi din viaţa lui Ion Mohreanu la Canal, o povestire cu oameni care nu mai au identitate, ci sunt numere, ca-n distopia orwelliană „1984”. Moartea unui deţinut şi înmormântarea lui în miez de noapte sugerează licărul de lumină creştină din sufletul unui miliţian care asigură o slujbă tainică de înmormântare.

A doua povestire, oarecum încâlcită, este povestea de dragoste a lui Eugen Fulga, învăţătorul copiilor din colonie, cu Eva. Dar mai ales interesează, pentru momentul publicării romanului, povestirile dezrădăcinaţilor din Banat, cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan. Este aici prima mărturie literară a unei realităţi care sugerează „delirul” istoriei.

Fănuş Neagu evocă un spaţiu închis, un cerc care nu atinge Dunărea. Între sat şi lume este săpat un şanţ mare, o variantă modernă şi absurdă a vechiului „fossatum” – şanţul care înconjura satele în primul mileniu creştin, pentru a le ocroti de năvălitori. Acum realitatea este „pe dos”, şanţul are alt scop, să nu permită ieşirea, evadarea din acest spaţiu deoarece „locuitorii” sunt numiţi „duşmani ai regimului”. Legătura cu lumea o face serviciul poştal care funcţionează o zi pe săptămână.

Tema dezrădăcinării din primele pagini ale romanului capătă în final sensuri moderne. Tema, cu o vechime, la apariţia romanului, de peste trei sferturi de veac în literatura română,
s-a încărcat de sensuri tragice, moderne, vizând manifestarea absurdului în real.

Nimeni, pare a spune autorul, nu mai e la casa lui. Exodul plătăreştenilor spre pământurile din Dobrogea este o primă formă de dezrădăcinare. Acum, după 20 de ani, bănăţenii care au domiciliul obligatoriu în Siberia României, trăiesc o altă formă de dezrădăcinare. Ion Mohreanu este, de asemenea, un dezrădăcinat. După ce este liberat din închisoare rămâne în colonie, nu are unde să se întoarcă. El este omul fără rădăcini.

Există la Fănuş Neagu, pentru prima dată formulată în literatura română postbelică, tema postcaptivităţii. Ce fac sau ce mai pot face cu libertatea cei care, pentru vini imaginate de regimul comunist, au fost o vreme închişi?

În „Drum întins” (1960) un fost puşcăriaş, eliberat după nou ani, nu doreşte să se integreze noilor realităţi sociale, nu doreşte să pună umărul la construirea socialismului, ci se duce „drum întins” la locul lui singuratic, unde cândva fusese fericit. Cu alte cuvinte, se integrează mai întâi lumii sale, spaţiului său, apoi lumii din care a fost smuls dintr-o neînţelegere sau o greşeală. În „Acasă” (1966) bătrâna Gherghina vine din Maramureş, unde fusese deportată la începutul anilor comunişti, în satul G, în casa sa, să moară în odaia din austru, unde născuse nouă copii... Bunica venită din Maramureş este pregătită să moară. Ea nu mai are nimic de împărţit cu lumea care i-a răvăşit bătrâneţea. Nu mai are combustie vitală decât să treacă pragul casei sale şi să moară împăcată.

Ion Mohreanu este într-o altă situaţie. Pentru că „acasă” este, pentru el, un cuvânt căruia nu-i cunoaşte bucuria, rămâne în colonie, vânzător la baraca din centru, un spaţiu meschin, provizoriu. Ion a tapetat pereţii cu fotografii din reviste de cinema, cu artişti şi artiste, o lume de hârtie sugerând iluzia unei fericiri. La un patefon pune până la obsesie cu cântec pustiu. Doar în alcoolul din sticlele de pe rafturi scapără ademenitor câte un bob de lumină. În faţa barăcii, o colivie pentru sticleţi, goală. Împrejur, stive cu lăzi de sticle goale.

În jur, câmpia cu nori grei, în alcătuiri de „biserică părăsită”. Domină, sufocant, „duhoarea umedă, greţoasă, ce curge în valuri”, a mirosului de porci. Ei sunt lăcustele lui Miron Costin, care fac viaţa imposibilă. Pretutindeni, „miros de rapăn şi iod”. Locul „pute”. Câmpia, ca spaţiu al absenţei, este „scitică”.

Două din marile metafore ale povestirilor de început ale lui Fănuş Neagu, nocturnul şi selenarul, se metamorfozează. Întunericul este absolut, „ca-n coşciug”. Selenarul este o structură absentă. Noaptea nu mai e doar un timp al povestirii ci şi un timp al delaţiunii. Povestirile nu au nimic din fastul sadovenian. Sunt povestiri zgârcite, neterminate, adesea cu sens de parabolă. Ion Mohreanu pare un iniţiat. Când povestirea alunecă spre adevăruri dureroase el sfătuieşte povestitorul să revină la stilul şoptit, aluziv.

Baraca adună în jur coloniştii. Este evident un simbol degradat al hanului sadovenian. Chiar dacă ei nu mai sunt, ca în „Hanu Ancuţei”, în trecere, ci au fost „aduşi de la spate” şi nu mai pot pleca, le-a rămas întreagă voluptatea povestirii.

Coloniştii sunt aici ca într-un purgatoriu. Au trecut prin infern, la Canal, la tăiat stuf, în Deltă. Acum aşteaptă întoarcerea acasă. Toţi dezvoltă nostalgii ale raiului existenţei de acasă unde „pâinea se frânge singură pe masă”. Ei evocă satul de unde vin şi spun „la noi”, ca-n poeziile lui Octavian Goga. În cod simbolic baraca mai poate fi şi mănăstirea boccaccescă în care oamenii, ameninţaţi de ciumă, îşi umplu timpul cu povestiri dureroase. Ei sunt vinovaţi doar din punctul de vedere al autorităţilor. Vinovaţii regimului nu au sentimentul vinovăţiei.

Câţiva bănăţeni tăifăsuiesc seara, la baracă, după o zi de trudă şi tânjesc după baştină. Fiecare din ei retrăieşte destinul bătrânei Gherghina din „Acasă”. Ei vor să moară „acolo”: „Între ai noştri, acolo, pot să trăiesc numa cu mămăligă şi ceapă, nu-mi pasă”. Un bătrân vorbeşte ca în poezia „Oltul”, de O. Goga: „Dac-o să mor, să-mi luaţi oasele acolo. Să nu mă lăsaţi singur aici.”

Dar povestirea care, prin absurdul ei, înfierbântă spiritele este cea spusă de Toma. Vărul său din Banat, Mestecăreanu, preşedinte de raion, este rugat de tânăra lui nevastă să-i aducă de pe lacurile raionului un pescăruş. Ce să facă o nevastă de activist cu un pescăruş? Gândul te duce la albatrosul baudelairian sau la „Albatrosul ucis”, scris de Nicolae Labiş în acel an. Dorinţa nevestei dezvoltă manifestarea absurdului în real.

Preşedintele de raion ia la rând satele de pe malurile lacurilor şi cere primarilor să-i prindă un pescăruş. Operaţiunea este mult mai dificilă decât pare. Fiinţe ale libertăţii, ale zborului, ei, pescăruşii, nu pot fi decât împuşcaţi, nu pot fi prinşi pentru micul moft al unei neveste. Ea nu ar putea decât să-l batjocorească precum marinarii de pe puntea corabiei, ca în poemul „Albatrosul”, de Ch. Baudelaire. Pentru că primarii nu pot prinde un pescăruş, preşedintele de raion se înfurie. Merge din primărie în primărie ameninţând. În ultimul sat de pe malul lacurilor găseşte primăria goală. Întrebat pe un ton răstit unde-s funcţionarii primăriei, un biet paznic îl informează că sunt pe lac să prindă un pescăruş... Din dorinţa de
a-i fi pe plac, din slugărnicie disimulată, din frică oamenii, aflând damblaua preşedintelui, hotărăsc să-i facă o surpriză.

Un colonist, martor al întâmplării – povestea nu e poveste! – spune revoltat: „El ar trebui adus aici. Cu biciul „Na, şi scurmă pământul şi îngrijeşte porcii!”

Pentru această povestire Toma este „ridicat”. Cineva trădase, făcând dintr-un biet povestitor de întâmplări absurde, un duşman al poporului. Ion Mohreanu este bănuit şi în noaptea următoare cineva intră în baracă şi îl împuşcă. Coloniştii ştiau cine povesteşte dar nu ştiau cine ascultă. Bănuiala şi delaţiunea devin forme de exprimare a absurdului.

„Cineva”, nevăzut, necunoscut, „o putere” care controlează totul, îl împuşcă
bănuindu-l că l-a vândut pe Toma. Cel ce l-a împuşcat pe Ion crede că face un act justiţiar.

Povestea lui Toma are, din această perspectivă, un tâlc mai adânc: este povestea care, spusă prea devreme, ucide.

 

 




Categorie articol: 

Comentarii