Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

FĂNUŞ NEAGU – O ÎNTÂLNIRE CU FAULKNER

A trecut neobservată traducerea semnată de Fănuş Neagu a romanului „Conacul”, de William Faulkner, în revista „Secolul 20”, numerele 8, 9, şi 10 din 1962. Este după câte ştim, prima traducere substanţială din opera marelui romancier american. Autorul, laureat al Premiului Nobel pentru literatură din anul 1949, murise în 1962, iar revista noastră oferea cititorilor români un text esenţial din opera unuia din marii romancieri ai secolului. Dar traducerea lui Fănuş Neagu a rămas uitată.

 

Dar pe noi ne interesează impactul major al operei scriitorului american asupra lui Fănuş Neagu, atunci tânăr prozator român, lider al unei generaţii literare care se închega la începutul anilor ʼ60. Publicase trei cărţi de povestiri, era bine cotat de critica literară, ca un nume cert la ieşirea din tunelul proletcultist, dominant în anii ʼ50.

În anul 1961 anunţase că scrie romanul „Satul hoţilor de cai”, în care dorea să rezume existenţa omului în spaţiul bărăganic.

Fănuş Neagu nu a tradus mult cât mai ales semnificativ. Nicio opţiune de traducere nu este aleasă întâmplător. Cele câteva traduceri acompaniază opera în momente de decizie grea a autorului privind opţiunea stilistică sau de viziune asupra lumii, aduc răspunsuri certe la propriile dileme, propriile probleme ale operei. Există la Fănuş Neagu o pedagogie a traducerii cum nu întâlnim la niciun alt scriitor român contemporan.

La romanul „Satul hoţilor de cai”, numit din 1965 „Îngerul a strigat”, Fănuş Neagu a lucrat şapte ani. Îl va publica în toamna anului 1968 şi critica literară îl va cota, în cel mai bun an literar postbelic, drept romanul anului şi îi va acorda Premiul Uniunii Scriitorilor. Romanul a suferit, în cei şapte ani de elaborare, mari şi spectaculoase metamorfoze. Influenţa lui Faulkner este masivă şi catalizatoare.

A doua traducere a lui Fănuş Neagu va fi în 1980, a celui mai valoros roman simbolist european „Bruges, a doua moarte”, de George Rodenbach (1892).

În structurile operei, acest mic roman de mare rafinament stilistic este echivalentul romanului „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe” (1975). Cele două romane îşi răspund, stilul lui Rodenbach este atins, ca şi al lui Fănuş Neagu în al doilea roman, de bolile subţiri ale sângelui epic cum numai la marii esteţi întâlnim. În comparaţie cu scriitorul american, George Rodenbach are un alt stil. Între Faulkner şi scriitorul flamand este, stilistic vorbind, aceeaşi diferenţă ca între „Îngerul a strigat” şi „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”.

A treia traducere este a romanului „Siberia” de Gheorghi Markov. Acest roman tradus în 1984 face punte cu „Scaunul singurătăţii” (1987).   

Cele trei traduceri marchează primele trei etape de creaţie ale lui Fănuş Neagu. Trei autori, trei literaturi (americană, flamandă, rusă), trei stiluri, trei cărţi de vârf ale autorilor respectivi. Avem de-a face cu o selecţie nu doar severă, ci mai ales subtilă.

Neîndoielnic, Fănuş Neagu este un mare stilist, unul din cei mai mari care sporesc în durată unda mateină din literatura română. Cele trei traduceri exprimă cele trei experienţe fundamentale ale romanului în secolul XX, dar şi cele trei etape din scrierea propriei opere. Fiecare opţiune are, în mod diferit, ecouri profunde în structurile operei.

Când a început să stilizeze romanul lui Faulkner, Fănuş Neagu avea 30 de ani. Opţiunea pentru Faulkner are semnificaţii ceva mai adânci. Optând, în 1962, pentru un romancier american, se situa oarecum împotriva curentului. Într-o perioadă în care traducerile erau încă în mod dominant din literatura rusă şi sovietică, gestul lui Fănuş Neagu avea ceva din firea personajelor sale şi ale altora din operele colegilor de generaţie, a „suciţilor”, a celor care fac gesturi enigmatice, aparent inexplicabile, cu sens ascuns, numai de ei ştiut. Revista de literatură universală „Secolul XX” publicase şi în 1961, şi în 1962 eseuri foarte bune despre Faulkner, toate preluate din reviste literare sovietice. În această opţiune, chiar dacă este primul scriitor român cu amprentă faulkneriană, Fănuş Neagu nu rămâne singur. Marin Preda în „Moromeţii” (vol. II), D.R. Popescu în „Vânătoarea regală” şi „F”, George Bălăiţă în „Lumea în două zile”, Paul Georgescu, Augustin Buzura primesc, în forme diferite, personalizate, unda Faulkner.

Un tânăr prozator, Mircea Săndulescu, brăilean, în al doilea roman al său „Tratat despre oaspeţi”, dezvoltă tema faulkneriană din ampla povestire „Ursul”, într-o naraţiune cu centrul în Balta Brăilei. Critica literară identifică tema comună din nuvela amintită şi povestirea din 1938 „Ochi de urs”, de M. Sadoveanu.

Dacă epoca interbelică are ca vectori de modernitate în efortul romancierilor noştri de sincronizare cu literatura europeană modelele M. Proust şi A. Gide, anii de formare şi de exprimare a generaţiei ʼ60 se raportează la alte modele.

Apar kafkienii, camusienii, adepţii realismului magic cultivat de romancierii din America Latină, noul roman etc. Dar unul din modelele cele mai roditoare rămâne Faulkner. Cronicile literare despre romanul „Îngerul a strigat” idntifică iniţial filiaţii istratiene şi sadoveniene. Dar la o privire mai atentă se remarcă mai ales situarea polemică faţă de modele şi mai puţin maniera epigonică. Fănuş Neagu publică, întocmai ca şi Faulkner, primele trei romane într-o trilogie, azi axa prozei sale, cu titlul „Țara hoţilor de cai”.

Titlul iniţial „Satul hoţilor de cai”, dat uitării după 1965, revine după un sfert de veac, într-o formulă cuprinzătoare, sugerând un tip de cronică socială. Hoţul de cai din prima parte a romanului „Îngerul a strigat” revine ca personaj în numeroase povestiri.

Știind pasiunea pentru cai a lui Faulkner – fără să mai punem la socoteală şi fatala cădere de pe cal, ca un semn al destinului, care, la 65 de ani, i-a adus sfârşitul – în mod cert
i-ar fi plăcut marea parabolă a hoţului de cai văzut ca hoţ de frumuseţe. În „Cătunul”, în „Sartoris”, în „Lumină de august” şi în micul roman „În timp ce agonizez”, simbolul calului la Faulkner este complex, dar nicăieri nu găsim simbolul fănuşian al omului fascinat de frumuseţe până la înrobire.

Fără îndoială, opţiunea pentru modelul Faulkner, în anul în care începea redactarea romanului „Îngerul a strigat” – unul din cele mai rafinate romane ţărăneşti din literatura română – a avut efecte adânci. Primele pagini ale romanului sunt dominate de o viziune sămănătoristă asupra literaturii: haiduci, boieri, arendaşi, administratori de moşie, jandarmi, prinţi, notari pe de o parte şi, pe de altă parte, gloata buimacă a ţăranilor din Plătăreşti formează o imagine maniheistă asupra vieţii satului, pe care o ştim din prima parte a romanului „Răscoala” de L. Rebreanu.

Dar modernitatea romanului de aici începe şi se clădeşte încet dar sigur. După aceste pagini de început urcă în capilarele romanului seva bogată, de esenţă faulkneriană. Într-un interviu acordat lui C. Țoiu, în 1965, Fănuş Neagu spunea: „ce mi-a plăcut cel mai mult (la Faulkner) e tocmai amploarea naraţiei, forţa vitală, angajarea completă a eroului în existenţă”. Începe exodul spre Dobrogea, ruperea de baştină, căutarea donquijotescă a unui pământ nou, la Aguleşti, pe malul mării, de patru ori şi mai mult decât la Pătăreşti, unde prinţul Buric le-a luat pământurile să facă acolo aerodrom. Un moft boieresc cu impact tragic asupra destinului ţărănesc. Și de la aceste pagini care urzesc conflictul şi îi dau o oarecare coerenţă, romanul începe să se deschidă spre o lume nebănuită. Începe o poveste tragică, în Bărăgan, la Dunăre, în Dobrogea, la pământurile după care tânjesc dar la care nu ajung niciodată, cu răzbunări, poveşti de iubire, rătăciri, pe canavaua întunecată a celui de-Al Doilea Război Mondial şi a primilor ani de după război.

În mod cert i-a plăcut lui Fănuş Neagu ideea lui Faulkner de a cartografia ficţiunile sale. Faulkner a desenat – cum la noi a mai făcut doar L. Rebreanu cu harta satului Pripas pentru romanul „Ion” – harta ţinutului său imaginar, declarându-se „unic proprietar şi stăpân”, cu 2 400 mile pătrate şi cu 15 611 locuitori.

Fixează pe hartă oraşe, sălaşe, râuri, dealuri, câmpii, pâlcuri de pădure, drumuri, cursul meandrat al unui mare fluviu, oricum, o lume în lume, căreia îi dă un nume simbolic: Yorknapatawpha, adică, în limba indigenilor, „râu leneş care curge în câmpie”. Dar harta aceasta, privită chiar şi la detaliu este izbitor de asemănătoare cu harta Bărăganului unde îşi dezvoltă energiile epice romanul lui Fănuş Neagu.

La începutul anilor ʼ60 Bărăganul era, literar vorbind, încă un pământ „netocmit”. Încă nu se impusese decât fragmentar şi ocazional o literatură a acestui spaţiu. Bărăganul părea mai ales un spaţiu al golului decât al plinului, mai mult un spaţiu de traversat decât de locuit. Câteva încercări vagi de la începutul secolului trecut, ale lui C.S. Aldea, câteva romane istratiene, traduse din limba franceză – „Moş Anghel”, „Haiducii”, „Țaţa Minca” evocau mai mult un spaţiu al violenţei, al înfruntării Legii cu Fărădelegea.

Dintre marile spaţii literare româneşti Bărăganul este ultimul care primeşte statutul de „literar” în urmă cu o jumătate de veac, prin câteva din povestirile lui Vasile Voiculescu, prin povestirile şi romanul „Cartea milionarului” de Ștefan Bănulescu, prin romanele lui C. Țoiu şi mai ales prin întreaga operă a lui Fănuş Neagu.

De-abia acum putem spune că literatura română are şi un caracter sudic (N. Balotă) ca toate marile literaturi europene, ceea ce ar trebui să însemne altceva decât dimensiunea balcanică pe care o fluturăm atât de des şi atât de mult.

Și mai e ceva ceea ce noi considerăm fundamental: pitorescul oriental sau dramatismul social din operele anterioare care evocă Bărăganul primesc un sens mai adânc, care-l validează estetic: Bărăganul devine un spaţiu literar tragic, prin povestirea „Iarna bărbaţilor” de Ștefan Bănulescu, prin romanul „Zahei orbul” de Vasile Voiculescu, prin nuvelele „Acasă” şi „În stepă”, dar mai ales prin „Îngerul a strigat”. Romanul evocă destinul tragic al familiei Mohreanu: mama, înecată în Dunăre, tatăl împuşcat absurd, nevinovat, fiul, Ion, împuşcat într-o colonie penitenciară, în 1954, bănuit de trădare.

Finalul romanului „Îngerul a strigat”, judecarea şi condamnarea lui Ion Mohreanu seamănă izbitor cu începutul romanului „Conacul”, cu judecarea şi condamnarea lui Mink Snopes. Se impune ideea că accesul la tragic l-au avut L. Rebreanu, M. Preda şi Fănuş Neagu numai când pătrund spiritul rasei ţărăneşti ca simbol al vechimii.

Că Fănuş Neagu, în romanele ulterioare, părăseşte această vâna epică şi preferă pitorescul vrăjilor, orgiilor şi alchimiilor verbale în palatul său lingvistic, oricum, foarte rafinat, este o altă poveste. Nu s-a vorbit îndeajuns despre tehnica naraţiunii în „Îngerul a strigat”. Modelul este tot faulknerian. Cu excepţia unor pasaje de la începutul romanului, cu narator obiectiv, fără să fie omniprezent şi omnipotent, romanul se construieşte pe confesiunile câtorva personaje: Ion Mohreanu, Che Andrei, Pavel Berechet şi alţii. Eugen Fulga, învăţătorul, evident, alter ego al autorului, face anchetă, ascultă pe rând povestea personajelor vrând să afle adevărul despre povestea încâlcită şi tragică a lui Ion Mohreanu.

Modelul sadovenian din „Hanu Ancuţei”, preluat din „Decameronul”, de G. Boccaccio se metamorfozează spectaculos în „Îngerul a strigat”. Acţiunea romanului este dedusă din povestirile personajelor. Dar nu avem ca în Faulkner personaje care povestesc despre aceeaşi întâmplare la care au fost martori, dar văd nuanţat, din perspective diferite întâmplarea. La romanul lui Fănuş Neagu povestirile se înnoadă, se continuă una pe alta, personajele reiau ca pe o ştafetă povestirea şi o duc mai departe. Dispare „rama” boccaccescă (mănăstirea) sau sadoveniană (banul). Dacă vrem să acceptăm un sens mai larg, „rama” devine Bărăganul, ca vatră a romanului.

Avem de-a face cu spargerea oglinzii auctoriale – nu spunea Stendhal că romanul este o oglindă? – şi re-facerea romanului din aceste cioburi-mărturii despre om prins în capcanele viclene ale istoriei tragice.




Categorie articol: 

Like / Share

Comentarii