Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Din bucata lor de pâine hrănesc un MAMUT

Un om gras, cu o burtă imensă, la umbra căreia roboteşte de zor mulţimea de sclavi. Un alt om, disproporţionat fizic, cu o pălărie cu broruri uriaşe, care îi asigura umbra pe o distanţă considerabilă de jur împrejur, ca o graniţă imaginară, dincolo de care, sub razele arzătoare ale soarelui, nişte omuleţi mici, dar mulţi, îndeplinesc cele mai chinuitoare sarcini. Sau încă un om, cu o gură deschisă hulpav, în care se toarnă în jeturi abundenţa (mâncare, bani, funcţii, contracte, legi dedicate), iar lângă el alţi omuleţi mici, în poziţii linguşitoare sau sleiţi de trudă.

Caricatural, cam aşa au înfăţişat artiştii, de-a lungul anilor, relaţia cetăţean – stat, guvern, partide, instituţii, funcţionari publici. O reprezentare despre care, nu o dată, mi-am spus: “cam mult”. Timpul însă m-a contrazis, căci, pe măsură ce clasa politică s-a rupt tot mai vătămător de mulţime, omul acela ce mustea a bunăstare, inclusiv în mintea mea a devenit din mare tot mai mare, şi mai mare – IMENS. Imens, ca şi gropa care s-a tot căscat între noi şi ei. Ei, puţini dar obezi, noi, tot mai mulţi şi mai lihniţi.

M-am revoltat deseori pe seama acestui hău, şi, mai plastic sau mai pragmatic, am tot repetat că exact această furie a lor, de-a dreptul debilă în unele cazuri, de a acumula bogăţii, funcţii şi putere nu ne lasă să progresăm. Nici ca ţară, dar, mai ales, ca indivizi. Pentru că, mă gândesc, cât de mulţumit de tine te duci seara la culcare, TU, angajat al căminului de bătrâni, al direcţiei de asistenţă socială, al primăriei, al guvernului, când ştii că amărâtului acela, abandonat de familie şi de soartă, i-ai tăiat din raţia de pâine. PÂINE, să fie clar! Cum îi mulţumeşti TU, seara, lui Dumnezeu, pentru toate lucrurile bune ce ţi s-au întâmplat peste zi, când ştii că pe bătrânul acela l-ai hrănit cu doar 16 lei. Trei mese, singurele în 24 de ore. Şi l-ai hrănit aşa sărăcăcios tocmai ca TU să ai un salariu decent din care să-ţi permiţi ca, după o şedinţă obositoare de shopping, să te întremezi cu o cafea de fix  16 lei la o terasă din mall. Aveţi conştiinţa împăcată că le faceţi tort de ziua lor!? Penibil!!!

Dar, ce mă mir, cred că genetic suntem puţin defecţi... amintiţi-vă toate reportajele acelea cu camera ascunsă în care tot felul de angajaţi ieşeau cu sacoşele doldora de mâncare din grădiniţe, orfelitate, cămine de bătrâni, spitale, cantine sociale. Pe bune, cred că nişte cromozomi din ADN-ul nostru sunt scăpaţi din lanţ, şi nu de ieri, de azi, pentru că noi, ca popor, de vreo 80 de ani încoace, n-am avut niciodată respect pentru bătrâni, orfani, bolnavi. Ăştia suntem, fie că ne convine, fie că nu.

Şi totuşi, în ciuda tuturor reproşurilor şi aberaţiilor financiare privind întreţinerea lor, bătrânii aceştia din azile - sub o mie la nivelul judeţului Brăila - sunt nişte alintaţi ai destinului şi ai sistemului. Câte mii de bătrâni singuri, bolnavi, cu pensii de mizerie, abandonaţi, ar spune bogdaproste numai să aibă cine să le cumpere o pâine.

Despre copii.. exact acum, când scriu, în spatele meu, la televizor, se difuzează un reportaj în care o fetiţă desculţă, în faţa unei case sărăcăcioase, este întrebată ce şi-ar dori cel mai mult să primească, iar ea candid spune: “biscuiţi”. “Doar atât?”, continuă reporterul. “Parcă aş vrea să mănânc o dată carne”, a raspuns timid ea.

Nu am înţeles dacă a spus o dată, în sensul de măcar o singură dată, sau odată, cândva. Ştiu însă că îmi doresc să trăiesc acea zi în care noi, ca naţie, vom reuşi să acordăm respectul cuvenit persoanelor vulnerabile, copii, bătrâni, bolnavi, aşa cum o fac occidentalii spre care privim cu atâta admiraţie şi speranţă că-i vom ajunge din urmă.




Categorie articol: 

Comentarii