Dacă stăm şi analizăm sociologic lucrurile (adică evitând esenţialul problemei), totul ne pare "OK". Adică, avem acţiune şi diversitate, indiferent dacă aceste două aspecte vizează numai dezvoltarea multilaterală a spargerii de capete şi a jigodismului politic. Însă, dacă veţi lua acest sat devastat de mârlănie, interlopism, neghiobie şi prost gust care a devenit Brăila şi-l veţi pune într-o ecuaţie spirituală, veţi ajunge la un rezultat dezolant, apoi crunt, apoi catastrofal, apoi la un gol absolut. N-avem pic de cultură, n-avem pic de politică. Mai exact, n-avem ingredientele primare pentru garantarea unei conştiinţe civice, a bunului simţ şi, cel mai grav, pentru găsirea unui loc în mult invocata lojă a civilizaţiei.
Trăim, în opinia mea, doar o dulce orgie a resentimentului, manifestată sub toate formele, încât putem fi etichetaţi, fără prea mari probleme, ca locuitori ai Idiotlandei, ca să-l citez pe un reputat eseist francez. Şi pentru că tot am atins butonul culturii, şi pentru că normalitatea e un act de cultură şi de politică în sine, şi pentru că Brăilei îi repugnă tot ceea ce înseamnă normalitate, vă întreb: cum puteţi numi un oraş în care politicieni fără discernământ fac legea şi învârt banii cetăţenilor, în care tot soiul de "entelectuali" servili şi grafomani de şanţ dau tonul în cultura locală, în care instituţiile culturale, atunci când mişcă un deget pentru a simula activitatea, rămân fidele aerului infect de cabaret PCR-ist (ca să dau numai un exemplu)? Vă spun eu: un hoit machiat, nici măcar îmbălsămat. Ah, şi nu, nu se petrece totul la nivel naţional şi nici nu ţine de complexul provinciei. Ci, ca să-l citez pe un prieten care la rândul lui mi l-a citat pe un mare filosof român detestat de români, este vechea tragedie a identităţii româneşti (care se face simţită din plin la noi, la Brăila, parcă mai mult decât în oricare alte oraşe din România), şi anume aceea că modul existenţei româneşti este micimea.
