În fiecare zi, în Brăila, 10 – 15 persoane sunt diagnosticate cu boli de inimă. Context în care, nu mai miră pe nimeni faptul că, în total, anul trecut, numărul pacienţilor înregistraţi în evidenţele oficiale ca suferind de boli cardiovasculare se apropia deja de şaptezeci de mii. O cifră alarmantă, dacă ne gândim că populaţia judeţului trece cu puţin de 300.000. Dar asta nu e tot. Semnalul de alarmă tras de cel mai cunoscut cardiolog brăilean, dr. Bogdan Minescu, ne pune şi mai mult pe gânduri: „Sunt din ce în ce mai mulţi pacienţi tineri. Aceştia muncesc foarte mult, sunt stresaţi, fumează, consumă cafea în exces”.
Deci stresul este cel mai mare duşman al nostru, care ne omoară încet, dar sigur, care ne macină pe nevăzute din interior, dar pe care cei mai mulţi nici nu-l luăm în seamă, căci suntem prea ocupaţi cu ritmul infernal de viaţă, căruia trebuie să-i facem faţă zi de zi.
N-am să mă refer mai departe la problemele personale, sunt oameni pe care soarta chiar îi pune la încercare. N-am să mă refer nici la problemele generale, cele care afectează toţi românii deopotrivă, gen corupţie, lipsă de predictibilitate, povară fiscală, volum şi program exagerat de lucru etc, acele lucruri care ne determină deseori să spunem: „mă simt ca un robot” ori „nu mai am timp deloc pentru mine”. Nu, am să mă refer strict la particularităţile Brăilei, la generatoarele de stres local, care, efectiv, n-or omorî pe nimeni, dar care ne îmbolnăvesc pe capete de inimă rea şi din cauza cărora suntem deseori catalogaţi drept cei mai trişti români. Căci, sunt convinsă, aţi spus destul de des la întoarcerea din concediu, de exemplu, sau v-aţi auzit copiii reîntorşi acasă din nu ştiu ce colţ de lume ori de ţară, sau vreun prieten de departe pe care l-aţi avut musafir spunând: „Pe unde am umblat, n-am văzut pe străzi oameni aşa trişti, încrâncenaţi, posaci, atâţia oameni care să meargă cu capul în jos, ca la Brăila” .
Acum, nu ştiu dacă în ADN-ul nostru, în care s-au împletit caracteristicile atâtor etnii, avem o genă specială, care să ne facă mai sensibili, dar realitatea aceasta e: suntem trişti. Iniţial mi-am zis că om fi noi incapabili să ne gestionăm problemele. Dar, acum, reluând în minte filmul propriului concediu, imaginile din locurile prin care am trecut, am constat că rareori am văzut prin oraşele acelea, unele mult mai mici şi chiar mai sărace, multe dintre chestiile negative care la Brăila fac deja parte din cotidian şi crează atâta stres: mizeria pe străzi, haitele de câini maidanezi, mârlanii din trafic, nesimţiţii de pe stradă, din parc, din autobuz, zecile de vitrine prăfuite, părăsite, clădirile paraginite, haldele de gunoaie, tomberoanele de care te lovesti la tot pasul, cerşetorii, zdrenţăroşii, puturoşii, mirosurile... şi câte şi mai câte, pe care, oricât de nepăsător ai vrea să fii, pur şi simplu nu poţi să le ignori. Lucruri pe care nu că nu le-am văzut eu sau voi prin oraşele cutreierate, ci chiar nu există la o aşa dimensiune. Drept dovadă pot sta analizele şi clasamente naţionale realizate pe diverse teme, pe care noi le-am tot publicat, în care Brăila este mereu în coadă: şi la curăţenie, şi la parcuri ori spaţii verzi, şi la starea drumurilor, şi la locuri de distracţie sau promenadă, şi la accesul la diferite facilităţi de recreere ori turism etc, adică nişte chestii banale, menite a te deconecta de la frecuşul zilnic. În concluzie, nu e vorba de percepţie, şi nici nu avem ADN-ul viciat, ci pur şi simplu aceasta e starea de fapt: oricât ai vrea să fii zen, în Brăila e aproape imposibil. Căci din toate aceste “banalităţi” se naşte mediul neprietenos de care ne tot plângem în zadar de ani de zile. Un mediu în care involuntar te simţi nesigur, abandonat, înşelat, complet neglijat de cei pe care i-ai ales tocmai pentru a-ţi asigura un grad de confort civic. Dacă la toate acestea adăugăm şi salariile de mizerie, căci avem şi printre cele mai mici salarii din ţară, ori prestaţiile sub orice critică de care avem parte în sănătate, servicii, autorităţi publice etc, întregim perfect tabloul frustrării noastre şi înţelegem exact de ce atmosfera de pe străzile Brăilei este una tristă, apăsătore, lipsită practic de bucuria civică de a trăi.
Da, e fericirea personală din care încercăm să ne hrănim în exces sentimentele, dar să fie clar, un om e pe deplin fericit doar dacă se simte împlinit, realizat, respectat acasă, dar şi în carieră şi societate. Ori triunghiul acesta atât de important pentru psihic nu mai funcţionează de ani buni la Brăila. De aceea pleacă tinerii cu miile unde văd cu ochii, iar cei rămaşi îngroaşă rândurile pacienţilor cu boli cauzate de stres.
“Trăiţi, bă, trăiţi, că de murit nu-i nicio scofală!”, spunea Adrian Pintea. Dar cred că noi, brăilenii, nu avem suficient curaj să urmăm acest îndemn. Altfel, ne-am implica mai mult în problemele oraşului şi le-am cere făţiş socoteală tuturor celor ce ne forţează să îndurăm acest calvar civic şi social. Într-o societate normală, ar trebui să moară ei de ruşine ori de frică, nu noi de inimă rea!
