Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

D'ale Centrului Vechi. Sau cum era să intru sub pavele de ruşine

Am mai spus-o şi am s-o repet la nesfârşit: Centrul Vechi este cea mai preţioasă moştenire a Brăilei şi locul cel mai important pe care se poate clădi viitorul ei. Din păcate, Centrul Vechi este şi cea mai dureroasă rană a oraşului, căreia autorităţile sunt incapabile să-i găsească un leac. O mai dezinfectăm din când în când, o mai pansăm pe ici pe colo... şi atât. Din incompetenţă, din nepăsare, din lipsă de viziune sau interes, nimeni nu vrea sau nu poate să-şi asume o schemă completă de tratament, prin care să cureţe zona contaminată de cerşetori, gunoaie, câini fără stăpâni, cocalari şi nesimţiţi. Nimeni nu ia taurul de coarne şi să facă, practic, o igienizare generală printre oameni, ruine şi terenuri asfixiate  de bălării.

Trec zilnic prin Centrul Vechi şi de fiecare dată intru în redacţie cu aceeaşi tristeţe şi acelaşi regret. Parcă suntem blestemaţi! Să nu vedem, să nu simţim, să nu ne pese. Să nu ne intereseze când încă un magazin îşi goleşte vitrinele şi le îmbracă în coală albă, când încă un copil pe bicicletă e fugărit de haitele de maidanezi, când încă un bătrân e luat la mişto de găştile de boschetari care-şi servesc berea, cafeaua şi punga de seminţe pe la porţi sau direct pe băncile de sub salcâmi. Să nu luăm atitudine când încă un trecător se trezeşte cu o minge aterizată-n cap de nicăieri, când încă o duduie iese din vreo dugheană şi îşi aruncă găleata cu zoaie printre paşii trecătorilor. Să nu ne scârbească mirosul de grătar şi hărmălaia petrecerilor cu manele ce ies cu mulţi decibeli din maşini cu geamuri fumurii, nici duhoarea ce răzbate din curţile ticsite de clădiri şi acareturi ori din dosul bălăriilor ce ascund halde de gunoaie. Să ne rezumăm doar la a ocoli lăturile care împroaşcă tot drumul când locatarii îşi scot la spălat direct în stradă catrafusele şi ţolurile, ori mesele şi scaunele pe care le împrăştie până-n şosea când, după o zi toridă, ies din case să se aerisească în briza serii. Să nu ne îngreţoşeze flegmele şi gumele de mestecat care transformă în tablă de sah trotuarele, şi aşa înguste, măcinate şi pline de maşini parcate. Să nu ne lovească în moalele capului mesh-urile zdrenţuite ori plăcile de placaj puse parcă într-o disperare ca să mascheze dezastrul.

Şi fiindcă am amintit ceva mai sus de trotuare, mie mi se pare strigător la cer ca nimeni din toată primăria aia să nu vadă în ce hal arată dalele de pe Regală. Care, nu doar că sunt sparte, inestetice, aproape hidoase, şi clămpăne fioros şi iritant sub paşi... pavelele astea dislocate reprezintă deja un adevărat pericol pentru trecători, în special pentru cei mai în vârstă. Nu vă povestesc cum arătau ieri, după bura de ploaie. Mi-a stat inima când în faţa mea unei bunici i-a alunecat piciorul pe o spărtură. Mi-a fost teamă, dar mai ales jenă. Exact ca acum vreo două-trei săptămâni, când, cu totul întâmplător, am dat nas în nas cu ambasadorul Germaniei, în vizita lui prin Centrul Vechi. Se plimba agale, însoţit DOAR de două doamne. Un trecător oarecare, care mi-a atras atenţia doar prin eleganţa cu care îşi purta costumul, un contrast evident cu tot ce era în jur. L-am urmărit cum îşi rotea privirea ... în sus, în jos, când pe stânga, când pe dreapta, câteodată admirativ, dar cel mai des uimit, contrariat şi aproape şocat când a început trotuarul să-i clănţăne sub pantofi. Îmi venea să intru sub pavele de ruşine! Pentru că, oameni buni, aici nu mai e vorba de bulibăşeală privind regimul de proprietate, de proiecte, licitaţii, de avize, de sume uriaşe ori experţi. La mama naibii, un muncitor cu un ciocan şi nişte nisip, plus un liant, ceva cu care să facă priză plăcile alea, ar rezolva problema într-o zi. Dar cui să-i pese?! Directorii şi directoraşii din Palatul Administrativ sunt ocupaţi cu facebook-ul, n-au când să se vânture prin oraş. Au preocupări înalte, n-au când să le mai pese şi de altceva. Cu atât mai puţin de trecutul şi viitorul acestui oraş, ori de mina de aur, lăsată în ruină, din Centrul Vechi. Un Centru care, în alte oraşe ar fi adus turişti, locuri de muncă şi bunăstare.

De ce-şi permit să nu le pese?! De ce îi doare-n cot?! Pentru că nici nouă nu ne pasă, chit că suntem conştienţi că prin apatia noastră le devenim complici. Adică, exact aşa cum spunea nenea Iancu: „Fiindcă tăcem cu toţii, şi dumneata, şi dumneata, şi dumnealor! Ca nişte laşi, fără curaj. Fără nimica sacru. Mă-nţelegi?”.




Categorie articol: 

Comentarii