Asistam la o discuţie între doi inşi. Unul dintre ei se lăuda că a fost la iarbă verde, undeva pe la Lacu Sărat, cu un amic, iar după ce au mâncat micii şi au băut berea, amicul respectiv s-a apucat să strângă pungile şi sticlele de plastic, ca să le ia acasă, să le ducă la tomberon. "Îţi spuneam eu că ăla nu e normal la cap. Păi, cum să faci aşa ceva!? I-am şi zis: lasă, bă, astea aici, că se uită lumea la noi şi ne facem de râs", îi povestea individul interlocutorului său, convins până în măduva oaselor că dreptatea e de partea sa şi că amicul ecologist nu este în toate minţile. La astfel de concepţii, e normal că amenzile date de autorităţi sunt complet ineficiente, iar exemplele de bun simţ sunt luate în râs. Atunci ce Dumnezeu rămâne de făcut? O soluţie ar fi, probabil, înfiinţarea acelei centrale termice cu deşeuri menajere pe post de combustibil, despre care vorbea zilele trecute viceprimarul Stănel Necula. Deocamdată, e doar o declaraţie dată de un politician, cu şanse minime de realizare, ca multe alte proiecte anunţate cu mare emfază, dar moarte din faşă. Haideţi, totuşi, să ne imaginăm că o astfel de centrală ar cumpăra gunoaie ca să aibă ce arde. Mai mult ca sigur că, la doar câteva zile după ce s-ar pune în funcţiune, toate mizeriile care zac acum pe la marginea oraşului sau chiar prin zonele centrale ar dispărea ca prin farmec. Adunate, desigur, de cei care acum le aruncă fără jenă şi duse în graba mare la centrala minune, ca să fie vândute la kilogram. Aceiaşi indivizi care acum refuză să plătească taxa de salubritate ar fi, cu siguranţă, primii interesaţi să-şi facă din gunoaie o sursă de venit. Cum ar veni, oamenii gunoaielor de azi, s-ar transforma în gunoierii de mâine. Nu-i aşa că-i drăguţ? Din păcate, deocamdată ăsta e doar un vis frumos, iar noi mai avem de trăit mult şi... bine printre gunoaie.
Cultul gunoaielor
De fapt, partea proastă este că se face prea puţin pentru civilizarea nesimţiţilor prinşi aruncând gunoiul din sac sau din căruţă pe domeniul public. Se dau sancţiuni, pe ici, pe colo, dar, dincolo de valoarea lor neglijabilă, de doar câteva sute de mii lei vechi, nici nu se înghesuie nimeni să le plătească. Ce-i drept, uneori împricinaţii se deranjează să le conteste în justiţie, iar judecătorii, băieţi buni, le anulează, fie pentru că procesele verbale sunt întocmite anapoda, fie pe considerentul că amendatul e amărât, vai de capul lui şi n-are din ce să plătească. Din când în când, se mai încearcă educarea poporului prin puterea exemplului. Primăria, diverse organizaţii civice sau chiar agenţi economici colaborează cu unităţi şcolare, scoţând copiii în parcuri sau pe faleză, la adunat de gunoaie aruncate de-a lungul şi de-a latul spaţiilor verzi de brăilenii cu obrazul mai gros decât pielea de porc tăbăcită la fabrica de bocanci. Astfel de acţiuni vor avea, probabil, efect în viitor, când vor creşte elevii care acum rânesc, voluntar, după toţi prost-crescuţii. În prezent, eficienţa lor este egală cu zero, din moment ce, la doar câteva zile după ce curăţenia se termină, pe spaţiile respective cresc iar grămezile de deşeuri, ca în poveştile cu balaurul căruia îi tai un cap şi îi apar alte două în loc. Un european adevărat probabil că n-ar putea înţelege în ruptul capului de unde această cultură a gunoaielor aruncate aiurea. Românului, însă, i se pare perfect normal ceea ce, în orice altă ţară, este considerat anormal şi chiar nociv.
