Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Cronicarul vieţii de dincolo de moarte

* "Am învăţat şcoala vieţii din suferinţă", spune el, iar cine îi ascultă povestea îşi dă seama că nu exagerează deloc * a fost împuşcat, a mărşăluit zile întregi prin viscol, fără să mănânce nimic, a muncit trei ani în lagăr, în condiţii groaznice, dar a supravieţuit * întors acasă, a făcut nouă copii, iar acum are 23 de nepoţi şi 23 de strănepoţi, semn că Dumnezeu nu l-a cruţat degeaba de la moarte

Duminică, 9 mai, se împlinesc 65 de ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial în Europa. Sunt şase decenii şi jumătate de când tunurile au tăcut, iar soldaţii scăpaţi de moarte s-au întors acasă, purtând pe trup sau în suflet răni incredibil de imaginat pentru generaţia de astăzi. Pare o veşnicie, dar timpul încă nu a reuşit să-i ducă la cer pe toţi cei care încă mai pot povesti, prin viu grai, grozăviile îndurate în acele vremuri ale ororii. Au rămas puţini, iar acum săptămânile, nu anii, îi lasă şi mai puţini, din ce în ce mai puţini. Până într-o zi, când toată generaţia lor va deveni amintire şi nu va mai vorbi decât din cărţile de istorie, din literatură sau din filme. Veteranul brăilean Gheorghe Drenea, din satul Bordei Verde, a înţeles asta şi, de ceva timp, îşi aşterne amintirile pe hârtie. A umplut deja un caiet mare cât un registru cu cuvinte buchisite în fraze meşteşugite, cum s-a priceput mai bine. "N-am decât cinci clase, dar şcoala vieţii am învăţat-o din suferinţă şi de-aia scriu toate câte mi le amintesc, ca să nu se uite cum am trăit noi şi prin câte am trecut", ne-a spus nea Gheorghe, un bătrânel neverosimil de fâşneţ în mişcări pentru cei 91 de ani ai săi. Într-o amiază de început de mai, când vântul prindea miros de vară strecurându-se printre frunzele fragede ale pomilor din ograda lui bine îngrijită, Gheorghe Drenea ne-a povestit câteva dintre întâmplările pe care le-a scris în caietul de amintiri. L-am ascultat şi am observat cum din cuvinte i se scurg, prin ridurile adânci de pe faţă, amintiri pline de amar.

"L-am văzut cum a ridicat puşca şi a tras în mine"

"Când am ajuns pe front, pe 5 iulie 1941, aveam 22 de ani şi eram fruntaş în Regimentul 8 Dorobanţi", şi-a început bătrânul veteran povestea. Războiul n-a ţinut cont de tinereţea lui şi a camarazilor care-i erau alături şi i-a luat în primire din primele zile. Regimentul lor a înaintat, pe direcţia Orheiului, din sat în sat, din colhoz în colhoz, până când toate punctele de rezistenţă din Basarabia au fost anihilate. "Doar două săptămâni a durat până am ajuns pe malul Nistrului, la Vadul lui Vodă", ne-a spus nea Gheorghe, mândrindu-se de bravada Armatei României. Dincolo de Nistru, însă, după ce au intrat în Ucraina, românii au întâmpinat o rezistenţă mult mai puternică, iar moartea a început să-i secere cu furie. "Din 16 soldaţi, câţi erau în grupa noastră de infanterie, au început să cadă unul câte unul. Pe mine m-a lovit glonţul când luptam să ocupăm gara Vigota, la vreo 20 kilometri de Odessa. L-am văzut pe rus, la 50 de metri distanţă, cum pune puşca la ochi şi mi-am dat seama că pe mine m-a luat în cătare. Până să mă arunc la pământ, m-a izbit în umăr de m-a dat pe spate. În umărul drept m-a nimerit şi mâna îmi atârna într-o parte de parcă era legată cu aţă. În toate părţile erau explozii, soldaţii noştri alergau înainte. Care aveau noroc mergeau mai departe, care nu, cădeau, unii morţi pe loc, rupţi în bucăţi, alţii, răniţi, zvârcolindu-se în sânge. Cine mai avea putere, se târa înapoi, ca să dea peste sanitari, să-i ia cu targa. Eu m-am târât vreo doi kiometri, în genunchi, sprijinindu-mă de mâna stângă. Am avut noroc şi m-a găsit un sanitar. M-a pansat ca să oprească sângele şi m-am târât mai departe, că nu te lua pe targă dacă aveai picioarele întregi".

Acolo, lângă Odessa, s-a terminat prima întâlnire a lui Gheorghe Drenea cu războiul. Cu umărul zdrobit a ajuns la un spital din Tighina, alături de mii de răniţi, care soseau întruna. Camioanele plecau încărcate cu muniţie pe front şi se întorceau pline de oameni în agonie, cu membre sfârtecate şi priviri încremenite în frica morţii. "Stăteam toată noaptea la rând, ca să ajungem la masa de bandaj, ne chinuia durerea, iar medicii şi asistentele nu mai făceau faţă. De acolo m-au trimis la un spital din Iaşi, unde am rămas cinci săptămâni, pe urmă am primit două săptămâni permisie. Nici nu apucase să se închidă rana când a trebuit să plec înapoi pe front. M-am dus aşa, cu raniţa târâş, că n-aveam ce face. Trebuia să ajung la Odessa, dar în gara Iaşului, cu alţi camarazi, ne-am vorbit să mergem să petrecem la o popicărie, că cine ştie dacă mai scăpăm vii. Vreo trei zile am stat acolo, până ne-a spus cineva că ne-au dibuit jandarmii şi vin să ne ridice. Am plecat cu primul tren, dar, până să ajungem noi, a căzut Odessa, iar regimentul a fost trimis înapoi în cazarmă, la Buzău, unde a rămas, pentru refacere, de la 16 octombrie '41, până la18 august '42", ne-a povestit nea Gheorghe. Din grupa cu care plecase la luptă, în vara lui '41, s-au mai întors el, un plutonier şi un alt camarad, care fusese împuşcat în cot şi rămăsese cu o mână anchilozată. Ceilalţi au rămas să îngraşe câmpurile Basarabiei şi Ucrainei şi să se transforme, un anotimp, în iarbă şi flori uitate în bătaia vântului.

Despre aliaţii nemţi cu care românii porniseră la război, Gheorghe Drenea nu are amintiri prea plăcute. "Noi mergeam doar pe jos şi ne băgam unde erau luptele mai grele, iar după ce ocupam localităţile ei veneau din urmă cu camioanele şi încărcau tot ce se putea încărca. Luau toate vitele de la colhozuri, fără să dea doi bani că civilii nu mai aveau ce mânca. Pe lângă noi, nemţii erau boieri. Ce mâncau ei o zi, noi aveam ca raţie o săptămână întreagă. Românul lupta cu burta goală, iar comandanţii ne prosteau că nu trebuie să te duci la atac sătul că, dacă te împuşcă, îţi explodează stomacul", ne-a spus nea Gheorghe, dând să râdă, amuzat de naivitatea tinerilor de atunci, care credeau asemenea bazaconii.

06vetraz2
Veteranul, alături de unul dintre numeroşii săi strănepoţi

Marş spre capcana morţii

În august 1942, după ce a fost completat cu trupe şi ofiţeri proveniţi din rândul intelectualilor - profesori, ingineri, doctori - Regimentul 8 Dorobanţi a plecat pe frontul rusesc. Gheorghe Drenea căpătase gradul de sergent şi avea în subordine câţiva oameni. "Nu mai eram mitralior, trecusem la mortiere de calibru 81,4 mm", îşi aminteşte el. O parte a drumului l-au făcut cu trenul, apoi, mai bine de o lună de zile, au mărşăluit până la Cotul Donului. Mergeau 40 km pe zi, indiferent de vreme, iar când au ajuns la 200 km de front, porneau la drum doar noaptea, ca să nu-i repereze aviaţia inamică. Pe 1 octombrie au ajuns în ceea ce urma să fie capcana morţii de la Cotul Donului. Au înlocuit o divizie nemţească, epuizată de lupta cu ruşii care atacau continuu, slăbind moralul inamicilor. Românii aveau să reziste 50 de zile, până la marele atac din 19 noiembrie, când trupele ruseşti s-au pus în mişcare, copleşindu-i pe ai noştri, cu un raport al forţelor de 6 la 1. Încercuiţi, românii au mai rezistat trei zile, după cum îşi aminteşte nea Gheorghe. "Ni se termina muniţia, ajunseserăm să luptăm cu puştile contra tancurilor. Grupa mea de brandişti mai avea câteva încărcături de mortier. Un căpitan ne-a pus să tragem într-un pâlc de camioane inamice aflate la vreo 4 km distanţă. În mod normal, bătaia armelor noastre era de 3 km, dar am reuşit să luăm plin un camion şi să mai lovim câteva ţinte, până am fost reperaţi de ruşi. Au trimis trei tancuri să ne nimicească. Am văzut cum vin şi le-am dat ordin soldaţilor să culce mortierele la pământ şi să se împrăştie. Eu m-am băgat într-un şanţ, cu două grenade antitanc la mine. Auzeam huruitul tancului cum creşte din ce în ce mai tare şi am crezut că, gata, trece peste mine şi mă face terci. S-a oprit la jumătate de metru de şănţuleţul unde eram. S-a oprit în loc, nu ştiu de ce, cred că ăsta a fost norocul meu dat de Dumnezeu. Mă chircisem în şanţ şi îmi bătea inima de credeam că o să-mi pleznească în piept. Grenadele nu puteam să le folosesc, că muream şi eu de la explozie. Stăteam aşa, eu în şanţ şi tancul lângă mine. Ai noştri erau instruiţi ca în situaţii de-astea să tragă cu puşca în turelă, să nu poată scoate capul tanchistul, să vadă ce-i lângă tanc. Dacă mă vedea, trecea peste mine ca peste o râmă sau mă ardea de viu cu aruncătorul de flăcări. M-a salvat, dom-le, cel mai slab om din grupa mea, ăla care până atunci era cel mai nepriceput. A tras tot timpul cu puşca în turelă, de la vreo sută de metri. Auzem gloanţele cum pleoscăie în oţel, iar rusnacii au stat cu capul la cutie. Peste vreo jumătate de oră au dat înapoi şi au plecat. Încă puţin şi se rupea inima în mine de frică!", ne-a povestit nea Gheorghe.

Prizonierat la capătul lumii

La sfârşitul lunii noiembrie, într-un ger cumplit, generalii români au semnat actul de capitulare, iar luptele de la Cotul Donului s-au încheiat. Pentru miile de militari rămaşi în viaţă a început, însă, calvarul prizonieratului. Când trupele au primit ordinul să se predea, dealurile înzăpezite s-au înnegrit de puhoiul soldaţilor care părăseau poziţiile de luptă îndreptându-se, supuşi, spre locurile indicate de învingători. Satele din apropiere s-au umplut până la refuz de oameni ce-şi lepădau puştile, aşteptând să fie triaţi şi trimişi în lagărele de prizonieri. "Ne-au luat ca pe turmele de oi. Cinci zile şi cinci nopţi am mers pe jos, prin viscol, fără să mâncăm nimic, până la cea mai apropiată gară. Eram ca nişte scheleţi în uniformă. Mulţi au căzut din picioare, iar cei care veneau din urmă îi dezbrăcau imediat de haine şi îi descălţau de bocanci. Unii mai trăiau încă, dar nimeni nu-i ajuta. În situaţii de-astea, oamenii îşi pierd umanitatea, fiecare trage pentru el, să-şi salveze viaţa. Pentru o haină în plus, îşi lăsau camarazii să îngheţe în zăpadă. Când am ajuns, în sfârşit, în gară, am dat peste un siloz bombardat şi am mâncat, care a reuşit să prindă, câte o mână de secară". Calvarul a continuat şi după ce a sosit trenul. Au fost înghesuiţi, în vagoane de marfă, câte 50 de oameni, iar lupta pentru supravieţuire s-a înteţit. "Erau ca animalele, încercau să-şi smulgă hainele unul altuia, ca să nu moară de frig. Ca să menţin ordinea, i-am ameninţat că le tai gâtul dacă nu se potolesc. Aveam un briceag la mine, că în îmbulzeala aia, când ne-am predat, nu ne-au controlat chiar aşa de bine. Am reuşit să impun disciplina, pe urmă am decupat o gaură, într-un colţ al vagonului, ca să ne facem nevoile. S-a cunoscut. În alte vagoane, mureau câte doi-trei pe noapte, în vagonul nostru n-a murit niciunul. Când ne-au dat jos, după şase zile, s-au mirat ruşii când au văzut că stăm toţi în picioare!".

Destinaţia finală pentru acel lot de prizonieri români era o zonă împădurită de la poalele munţilor Urali. Acolo aveau să-şi chinuie zilele, în următorii trei ani, spetindu-se la tăiat şi cărat buşteni. Muncă grea, pe care trebuiau să o presteze mâncând doar 600 grame de pâine şi 600 grame de supă chioară, de trei ori pe zi. Cine nu făcea norma, risca să nu mănânce nimic. Înfometarea era atât de mare, încât raţiile de mâncare erau un fel de valută forte în lagăr. Prizonierii îşi furau unii altora hainele şi le vindeau pe mâncare. Cine era mai puţin ager, se trezea dimineaţa fără cizme în picioare şi trebuia să-i cedeze hoţului raţia pe ziua respectivă ca să le recupereze. Mulţi nu s-au adaptat şi n-au mai apucat ziua eliberării. "Trei gropi comune, fiecare de 50 metri în diametru, au rămas în urma noastră lângă acele lagăre. Sute, mii de camarazi s-au stins de foame, de frig, de oboseală", îşi aminteşte nea Gheorghe. Şi el era să cedeze, în 1944, cu câteva luni înainte de sfârşitul războiului. S-a îmbolnăvit de plămâni şi a simţit, din nou, moartea dându-i târcoale. Destinul nu avea să-l lase însă, în acel colţ îndepărtat de lume. În noiembrie 1945 a fost eliberat, iar după trei zile şi trei nopţi de mers cu trenul a ajuns acasă, în România. Acolo îl aşteptau seceta, colectivizarea şi alte grozăvii. A trecut, însă, peste toate, cu fruntea sus. S-a însurat, şi-a zidit o casă trainică şi a făcut nouă copii. Acum, la 91 de ani, are 23 de nepoţi şi 23 de strănepoţi, iar în primăvara asta este prima dată când a simţit că nu mai poate să iasă la muncă, în câmp. A dat, aşadar, sapa pe condei şi s-a apucat să-şi aştearnă viaţa pe hârtie, pentru ca lumea să nu uite câte le-a fost dat să îndure, lui şi generaţiei din care a făcut parte.




Categorie articol: 

Comentarii