Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Crăiesele învăţăturii în Împărăţia Apelor

* Monica Tudor face acest lucru de 27 de ani, iar Angelica Pestrea de 11 * cel mai periculos este la sfârşitul iernii, când Dunărea începe să se dezgheţe, barca e inutilă, iar traversarea la pas e plină de capcane * profesoarele spun că în asemenea zile, sub pojghiţa vineţie care le pârâie sub tălpi, văd cum curge fluviul * ar fi putut să se transfere de mulţi ani la şcoli mai apropiate, dar spun că s-au obişnuit cu satul, cu localnicii, elevii şi colegii * amândouă îşi fac meseria cu pasiune şi dăruire şi consideră că, pentru copii, niciun efort nu e prea mare

Trec Dunărea în fiecare zi cu barca, pentru a ajunge la şcoală. Fie că este vânt, ploaie, burniţă sau ger de crapă pietrele, fie că ninge abundent. Incredibil, dar adevărat - asta fac două profesoare titulare de la Şcoala Frecăţei din Insula Mare a Brăilei. Zi de zi. Monica Tudor şi Angelica Pestrea au ales "acest drum" în urmă cu mulţi ani şi au de gând să-l continue până când vor ieşi la pensie, pentru că, spun ele, "cineva trebuie să predea şi acestor copii". Vara poate părea idilic să treci zilnic Dunărea cu barca, însă toamna şi primăvara, când sunt ploi dese şi reci, sau iarna, când fluviul este îngheţat şi trebuie traversat la picior, poezia dispare şi rămâne doar riscul. Cel mai periculos este când Dunărea începe să se dezgheţe. Trebuie să meargă pe gheaţa care le pârâie sub tălpi şi să rişte. Iar ele riscă pentru că ştiu că, în fiecare zi, în şcoală sunt aşteptate de 200 de copii dornici să înveţe carte. Şi li se pare normal tot ce fac. La fel de normal ca şi cum ar lua autobuzul din faţa blocului şi ar coborî după câteva staţii. Curios este că cele două profesoare nu sunt obligate să procedeze aşa. Locuiesc amândouă în comuna Pecenega, judeţul Tulcea, şi au şcoală în localitatea lor, la doar câteva minute de casă. Şi, deşi au avut ocazii în toţi aceşti ani să se transfere, preferă să parcurgă un drum aventuros şi periculos.
01barca1
Profesoara Angelica Pestrea, îmbrăcată elegant pentru a veni în faţa elevilor, înfruntă zilnic Dunărea

De dragul copiilor şi din respect pentru localnici şi colegi, spun ele. Le cred, pentru că îşi povestesc aventurile cu zâmbetul pe buze, dezinvolt, fără să braveze sau să considere că fac un sacrificiu. Le cred, pentru că atunci când vorbesc despre copii, despre şcoală, li se luminează ochii. Le cred pentru că prin gesturi şi cuvinte m-au convins că fac totul "pentru că TREBUIE".

Ba chiar, mai în glumă mai în serios ne-au explicat că au două opţiuni, adică au de ales între două trasee. Unul este pe la Titcov, printr-o zonă cu ape mai liniştite, în care Dunărea are peste 150 de metri lăţime. De aici iau o maşină personală a unei alte profesoare sau maşina care transportă elevii şi ajung la Frecăţei. Al doilea traseu este pe la Ostrov, unde Dunărea are doar 120 de metri, dar e învolburată, şi ajung în 15 de minute de mers pe jos la şcoală. Drumul, oricare dintre ele, durează aproximativ 40 de minute dacă nu intervine nimic. Şi fac asta timp de nouă luni pe an. Iar la capătul lui - indiferent de traseu, indiferent de vreme şi în ciuda tuturor acestor eforturi - amândouă intră în clase aranjate, îmbrăcate frumos. "Nu renunţ niciodată la tocuri. Mă descurc. Am mai fost întrebată dacă vin cu tocuri mereu. Şi mereu am zis: da. Nu pot să vin în faţa copiilor oricum. Într-o iarnă a venit un inspector la noi şi a fost surprins să mă vadă cu cizme cu toc. M-a întrebat dacă aşa vin zilnic. Şi el s-a mirat când i-am spus că da", povesteşte profesoara Angelica Pestrea.

01barca2
Clasele de la Şcoala Frecăţei sunt la fel de frumoase ca şi cele de la Brăila

"Eram sigură că voi sta numai trei ani şi voi pleca"

Monica Tudor este profesoară de geografie şi face această navetă periculoasă de aproape 30 de ani. S-a născut în Maramureş şi a absolvit Facultatea de Geografie-Geologie de la Universitatea Bucureşti în 1978. Tot atunci a luat repartiţie ca profesoară de geografie la Frecăţei. "Ştiam unde vin, dar acela era singurul post din judeţul Brăila şi eu, ca să-mi dau definitivatul la Bucureşti, trebuia să iau acolo catedra. Mai aveam variante şi în alte localităţi din Iaşi, Vaslui, dar ar fi însemnat să nu dau definitivatul la Bucureşti, aşa că am ales Frecăţeiul. Eram sigură că voi sta numai trei ani şi voi pleca, dar, probabil, este adevărată vorba aceea că «Cine bea apă din Dunăre, la Dunăre rămâne»", şi-a amintit profesoara Monica Tudor. După un an de stat în Baltă şi-a cunoscut viitorul soţ. I se stricase aparatul radio şi l-a dus la el, la depanat. S-au căsătorit abia în 1983 pentru că, aşa cum povesteşte, gândul îi era doar la evadarea din acel colţ uitat de lume. După ce s-a căsătorit, s-a mutat peste Dunăre, la Pecineaga, şi de atunci trece zilnic cu barca să vină la şcoală. "Există barcagiii, care fac acest serviciu contra cost. Acum plătim cinci lei pe zi. Când am început eu să predau la Frecăţei era aici ca în Vestul sălbatic. Mergeam în centrul comunei cu şareta. Singurul mijloc de transport în Insulă era Poşta sau inginerul de la fermă. Doar el, dacă voia, te putea lua sâmbăta la Brăila. Acum nici nu se compară ce condiţii sunt! La Brăila se ajunge în aproape două ore, avem internet, televiziune. Nu ştiu ce aş avea la oraş şi nu am aici. La oraş este zgomot, praf şi căldură. De ce aş vrea să mă mut?", se întreabă retoric profesoara Tudor. După câţiva ani a avut posibilitatea să se transfere pe un post la şcoala din Pecineaga, însă a refuzat. "M-am obişnuit aici, îmi place colectivul, îmi plac copiii, comunitatea, şi nu vreau să plec. M-am obişnuit şi nu mi se pare greu drumul pe care-l fac în fiecare zi", s-a destăinuit Monica Tudor.

Profesoara Angelica Pestrea predă limba şi literatura română, iar de doi ani este directorul şcolii din Frecăţei. Ea s-a născut în Peceneaga şi a vrut să se întoarcă acasă, însă acum 11 ani nu era post în satul natal, ci la Titcov, aşa că a a luat acel post şi a început şi ea să facă naveta peste Dunăre în fiecare zi. "După câţiva ani, profesoara de limba română din Peceneaga a ieşit la pensie şi aveam ocazia să mă transfer, însă îmi place aici, m-am obişnuit şi nu vreau să mai plec. Şi acestor copii trebuie să le predea cineva. Mie îmi place ceea ce fac şi vreau să ies la pensie de aici. Ştiu că e periculos ce fac, dar nu mi-e frică de apă. Ştiu să înot, am trecut singură Dunărea înot la 16 ani, însă dacă ar fi să cad îmbrăcată în apă, hainele ude cred că m-ar trage la fund", afirmă calm profesoara Angelica Pestrea. La Frecăţei, ea a ajuns după comasarea şcolilor.

01barca3
Curtea şcolii e plină de flori şi salcii plângătoare

Cel mai greu este când începe Dunărea să se dezgheţe

Cele mai multe probleme sunt la traversarea Dunării, când vremea este proastă. Pe ploaie, pe vânt, dimineaţa sau seara, destul de târziu, cele două profesoare sunt aşteptate de barcagii să fie trecute peste Dunăre. Le ştie toată lumea din zonă, părinţi, copii, dar nu se mai miră nimeni de ceea ce fac. S-au obişnuit. "Uneori ne prinde şi ora şase sau şapte în şcoală, dar barcagiii ne aşteaptă pentru că ştiu că pe noi se pot baza, suntem clienţi fideli. Uneori, chiar mai trag şi eu la rame, îmi place să fac acest lucru, iar ei ne mulţumesc. Cel mai greu nu este nici când plouă sau când Dunărea este îngheţată, ci când începe dezgheţul. Atunci se formează un strat de câţiva centimetri de apă peste gheaţă. În aceste perioade, sub gheaţa vineţie văd cum curge Dunărea şi cum mi se imprimă paşii în gheaţa moale. Intru cu picioarele în apa ca gheaţa până la gleznă, alunec, merg foarte greu şi simt cum se lasă gheaţa sub greutatea mea, dar odată ce am ajuns la mijlocul fluviului îmi spun că nu are rost să mă întorc. Până acolo am ajuns pentru că nu s-a rupt gheaţa, o să am noroc şi mai departe. Este periculos, dar m-am obişnuit. Îmi aduc aminte, în această iarnă începuse să se topească gheaţa şi mergeam vineri seara acasă cu doamna Tudor. Mie, când mi se face frică, încep să râd. Aşa reacţionez eu. Şi atunci, în vinerea aceea eu eram prima, iar în urma mea domna Tudor. La un moment dat mi s-a făcut frică. M-am oprit şi am început să râd, iar doamna Tudor ţipa la mine să merg mai departe că altfel se crapă gheaţa şi cădem amândouă în Dunăre. Am ajuns cu bine pe malul celălalt, ne-am uitat una la alta şi ne-am spus că nu suntem curajoase, ci inconştiente", a povestit profesoara Pestrea. Amintiri foarte multe cu drumurile zilnice peste fluviu are şi Monica Tudor. "Rău este şi când se adună apă la mal, iar la mijloc Dunărea este îngheţată. Vreau, nu vreau, trebuie să intru în apă. Acum am trecut de faza cu teama. Am şi căzut de câteva ori în apă, în alte situaţii ne-au cărat bărbaţii în spate. Uneori, când îmi dau seama prin ce pericol tocmai am trecut, mă întreb cine m-a pedepsit să fac treaba asta, dar atunci îmi amintesc motivele pentru care am rămas la Frecăţei: copiii care au nevoie de noi", este convinsă Monica Tudor.

Până anul trecut "distracţia" era decontată de Primărie. S-a făcut un contract cu barcagiii, şi acestora li se deconta transportul celor două profesoare. În anul şcolar care tocmai s-a încheiat, acest transport nu a mai fost decontat. "Primarul a fost învăţător, este om al şcolii, ne înţelege, dar anul acesta chiar nu a avut bani. Ce să facem? Am mers mai departe, am plătit barcagiii din buzunarul nostru. Fac din pasiune această meserie şi nu pot să spun: «dacă nu-mi mai decontează transportul sau mi-a scăzut salariul, nu mai fac treabă la şcoală». Cred că profesorii care fac asta nu sunt pasionaţi de ceea ce fac. Mie chiar mi-a spus cineva că atunci când vorbesc despre şcoală îmi strălucesc ochii. Pasiunea pentru meserie face ca totul să pară mult mai uşor de rezolvat", ne-a mai explicat Angelica Pestrea. Iar ochii i-au strălucit într-adevăr pentru o clipă.

01barca4
Pe tocuri, pe uliţele neasfaltate. "Nu renunţ niciodată la tocuri", spune profesoara

"Ni se cer o grămadă de hârtii şi am impresia că nu mai e important ce faci în clasă cu copiii"

Copiii nu conştientizează efortul zilnic şi pericolele la care se expun cele două cadre didactice. Ei sunt mulţumiţi că au două profesoare bune, în care au încredere. "Copiii au încredere în mine, ştiu că le vreau numai binele, mai ales că şi părinţii lor mi-au fost elevi. Sunt corectă, cinstită, nu pun niciodată o notă nemeritată. Mă străduiesc să le fac orele cât mai frumoase. Am material didactic, le mai aduc şi eu. La şcoală avem net mobil, însă doar pentru administraţie. Laboratorul AEL este funcţional. L-am folosit în primul semestru, apoi s-a mai intrat acolo doar la informatică. Este păcat, dar am înţeles că problema se va rezolva la anul. Oricum, cred că birocraţia este excesivă. Trebuie să fac o mulţime de documente pentru o lecţie pe care o ţin de 30 de ani. Sporul pentru izolare a scăzut la 20%, pentru că... «ne-am civilizat». Tăriceanu, când a fost cu inundaţiile, nici nu ştia că Insula Mare este locuită de 5.000 de oameni! Ni se cer o grămadă de hârtii şi am impresia că nu mai e important ce faci în clasă cu copiii. Oare nu se gândeşte nimeni că poţi să fii foarte bun la hârtii şi să nu faci nimic în şcoală? Eu de 30 de ani îmi văd de treaba mea. Învăţ copiii pe ce lume trăiesc şi sunt mulţumită", explică profesoara Tudor.

Şi directorul Angelica Pestrea spune că are copii buni, cu care lucrează de drag, iar noua organizare a şcolii este în avantajul lor. Cursurile gimnaziale se fac doar în comune, iar în sate au mai rămas doar grădiniţele şi şcolile primare. "Eram profesoară la Titcov şi nu prea am fost încântată când ni s-a spus că se mută şcoala la Frecăţei, dar acum văd că este mai bine pentru copii. Înainte erau clase simultane. Acum avem clase normale, a intervenit şi competiţia între elevi, învaţă mai bine. Anul acesta nu am avut niciun elev cu note sub cinci la Evaluarea Naţională. Noi două suntem singurele profesoare care facem naveta cu barca peste Dunăre, dar toate cadrele didactice sunt implicate. La grădiniţă, de exemplu, educatoarea Milica Radu, titularizată abia anul acesta, a amenajat sala din banii ei şi nu au fost puţini. În toate clasele, profesorii, învăţătorii sunt preocupaţi de condiţiile pe care le au elevii", a mai spus prof. Angelica Pestrea.

01barca5
Profesoara Monica Tudor vine la şcoală cu barca de 27 de ani

O grădiniţă nouă la Frecăţei

Viaţa şcolii din Frecăţei îşi urmează cursul firesc. Efortul şi pericolul la care se expun cele două profesoare pare ceva normal. Alte lucruri sunt considerate importante. De exemplu, sunt în plină derulare pregătirile pentru aplicarea Legii Educaţiei. Pentru că, după aplicarea Legii Educaţiei şcoala nu ar avea cum să găzduiască şi grădiniţa, şi ciclul primar, şi cel gimnazial (nu ar avea spaţiu suficient), administraţia şcolii împreună cu Primăria se gândesc să construiască în curte o grădiniţă nouă. "Ca să aibă loc în şcoală clasa zero şi clasa a IX-a ne mai trebuie o clasă, aşa că vom construi o grădiniţă şi vom elibera astfel clasa în care acum învaţă preşcolarii. Nu am discutat încă la Consiliul Judeţean, dar cred că ne vor ajuta, aşa cum au mai făcut-o", ne-a declarat directorul Angelica Pestrea.

Planuri mari sunt şi pentru înfrumuseţarea curţii şcolii, care oricum este plină cu flori şi sălcii pletoase. De fapt, pare o şcoală ruptă dintr-o poveste: frumoasă, curată, cu multă verdeaţă şi, mai ales, cu oameni dedicaţi, profesori care înfruntă la propriu natura pentru a ajunge în faţa elevilor. Sunt mulţi copii buni la Frecăţei şi am întrebat-o pe Angelica Pestrea dacă s-a mai întors vreunul dintre ei aici. "Nu s-au mai întors. Cei care sunt buni pleacă la licee în oraş, la facultate, şi nu mai vin să locuiască aici, deşi acum, de când cu tehnologia, sunt multe case care au tot confortul. Dar tot este viaţa grea şi, după ce se obişnuiesc cu oraşul, nu se mai întorc. Mie mi se pare atât de obositoare viaţa de la oraş", şi-a încheiat povestea prof. Angelica Pestrea.




Comentarii