Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

"COPILUL MEU NU VORBESTE"

COTOIU FLORENTINA, psiholog clinician principal
SPITALUL DE PSIHIATRIE BRAILA

"COPILUL MEU NU VORBESTE"

Una dintre cele mai frecvente plangeri ale parintilor este aceea ca puiul lor ( de 2-3 ani, cel mai adesea) nu vorbeste; mamele si tatii asteapta cu nerabdare momentul in care copiii lor ii vor striga, in care se vor amuza din cauza cuvintelor rostite nostim de cei mici si in final vor ajunge sa se inteleaga cu ei, sa comunice mai complex decat pana atunci. Intre copil si parinte exista schimburi de informatii inca de la nastere (si dupa unele teorii din ce in ce mai solide chiar inainte de nastere). Plansul, atingerile, vocile, mimica, gesturile, etc.sunt moduri dee a comunica cu copilul inca inainte de aparitia limbajului. Cei mici incep sa scoata sunete, chiote, sa gangureasca, apare apoi lalatiunea, silabele cu sens, cuvintele, propozitiile, etc. Primele cuvinte apar in jurul varstei de 1 an dar fiecare copuil are ritmul sau de dezvoltare; unul vorbeste inainte de un an, altul dupa 2 ani, uneori chiar 3, fara sa insemne ca sunt copii intarziati la minte. Unii parinti se ingrijoreaza pentru "tacerea" prelungita a copilului lor, altii nu-si fac probleme, mai ales daca in familie exista rude care au vorbit mai tarziu.
Uneori, insa, parintii constata ca baietelul sau fetita fie au pronuntat cateva cuvinte si s-au oprit, fie nu au scos nici un cuvant pana la 2-3 ani. Mai ales mamele observa ca nu prea-si inteleg copilul si se sperie, intuiesc ca ceva nu e in ordine. Teama cea mare este provocata de suspectarea unui "autism infanti" sau a unei tulburari din spectrul autist. Acestea sunt un grup de tulburari ale dezvoltarii copilului destul de greu si de costisitor de tratat si ameliorat si care s-au inmultit in ultimii ani. Cu cat este descoperit mai devreme cu atat tratamentele si terapiile specifice de recuperare au sanse mai mari sa dea rezultate.
Cum pot parintii sa-si dea seama cat mai devreme daca e vorba sau nu de aceasta temuta tulburare? In primul rand observandu-si cu atentie copilul inca de la nastere. In autism copilul este, inca din primele luni de viata, foarte"cuminte"; daca e hranit si hidratat nu face galagie, nu intinde manutele sa fie luat in brate, nu solicita zgomotos apropierea mamei de el, nu fixeaza fetele persoanelor, este "dezinteresat"; se poate trezi din somn si ramane in liniste in patut jucandu-se cu manutele, in general fara sa scoata sunete.Cu cat creste cu atat devine mai evident dezinteresul fata de persoane; nu pare atras de jucarii, de copii, isi acopera urechile si tipa la anumite zgomote dar ii place sa fasaie pungi, sa rupa hartii, sa loveasca ritmic diverse suprafete; se poate lovi fara sa planga sau sa-si caute mama pentru a fi consolat. Intra greu in spatii necunoscute si face adevarate crize de furie (de fapt de spaima) daca este fortat. Limbajul poate lipsi complet sau poate sa contina cuvinte scurte pe care le rosteste fara sa stie ce spune; poate sa repete ca un papagal ceea ce aude. Nu priveste fata sau ochii celui care-i vorbeste sau fixeaza o anumita parte a capului mamei (cel mai adesea gura sau parul). Nu solicita sa fie mangaiat, este dezinteresat de joaca cu alti copii; cand are nevoie de un lucru ia mana adultului si se foloseste de ea ca de o unealta (isi duce parintele de mana acolo unde are nevoie si asteapta sa primeasca ce vrea fara a spune ce doreste sau a arata macar cu degetul). Alt aspect care atrage atentia este felul in care se misca copilul; poate sa-si miste degetele prin fata ochilor ca si cum s-ar juca filtrand lumina, poate merge pe varfurile picioarelor, poate sa se roteasca, sa alerge repetitiv in diagonala camerei, sa stea in anumite pozitii minute-n sir fluturandu-si mainile etc.
Exista si alte semne care pot intari banuiala parintilor si care-i pot determina sa mearga cu copilul la medic: faptul ca mananca doar anumite alimente, ca nu vrea sa manance singur desi e capabil, ca nu are control sfincterian (sau ca nu accepta olita nici in jurul varstei de 3 ani), ca plange si se tranteste daca nu este folosit acelasi traseu cand e scos la plimbare, etc. Cea mai mare durere ramane insa faptul ca nu-si striga mama, ca pare un strain, o enigma, un copil pe care nu-l intelegi si care nu te intelege. Diagnosticul este pus de catre neuropsihiatrul de copii impreuna cu psihologul clinician, prin observarea copilului si intervievarea parintelui cu scale structurate de interviu. Uneori diagnosticul se poate suspiciona dupa o singura consultatie, alteori este nevoie de mai multe intalniri cu copilul. Oricum, cu cat mai devreme cu atat mai bine pentru evolutia ulterioara a celui mic.




Like / Share

Comentarii