Cel mai vehiculat motiv al refuzului constă în invocarea flagrantului de absurditate. Cum adică un subordonat să-şi reclame superiorul? Păi, e absurd. Unul e un simplu angajat, celălalt e director, nu? De ce să fii atât de prost încât să-ţi creezi probleme? Ce beneficiu direct îţi poate aduce refuzul de a participa, chiar şi indirect, la o mică tâlhărie de protocol neocomunist sau la mârşăviile unui animal asudat de vanitate, care evocă, transfigurat de emoţia admiraţiei, forţa distructivă a fostei Securităţi sau puterea obscenă de care se bucură actualii activişti de partid cu funcţii?
N-aş mai fi reluat această temă deprimantă, dar am fost profund impresionat de lupta epuizantă a unui tânăr lider de sindicat brăilean pe care l-am urmărit îndeaproape. Nu-i dau numele din delicateţe şi din respect pentru valorile pe care le împărtăşeşte, fiind ferm convins că acest lucru i-ar crea o neplăcere vădită. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, represaliile asupra lui s-ar înteţi şi munca i-ar fi vizibil îngreunată. Ceea ce este important de spus aici este faptul că acest om se încăpăţânează să-şi păstreze pe umeri un cap rotund într-o lume a ţestelor ţuguiate. Se târâie prin instanţe pentru a obţine un drept consacrat al colegilor săi şi-l şi obţine? Atunci, primii care-i dau în capul de care v-am vorbit sunt colegii care beneficiază de drept. Dar el nu se supără şi merge înainte. Se implică să stopeze abuzuri vizibile şi revoltătoare? Atunci, primii care-I lovesc sunt cei asupra cărora se exercită abuzurile. El tot nu se supără, ci doar se mâhneşte. E clar că într-o primă interpretare putem crede că avem de-a face cu un masochist. Apoi, punând şi puţină abjecţie cetăţenească, îl putem cataloga pe individ ca fiind ridicol. Dar răspunsul lui la o anumită întrebare spulberă orice incertitudine. Întrebarea pe care i-am pus-o a fost: tu ce vrei să faci, de fapt? Şi mi-a răspuns: "încerc să «rezist»"!
Vreţi să vă situaţi în plină filosofie a absurdului? Atunci încercaţi să "rezistaţi". Adică, faceţi tot posibilul să nu vă fie bine. Încercând să rezistaţi împotriva imposturii, minciunii, golăniei şi ameninţărilor de tot felul, vă veţi pune în pericol slujbele, afacerile, familiile. Mijloacele de represiune sunt din cele mai variate. În spatele fiecărei "execuţii" stă o întreagă comisie ideologică, formată din infractori mai vechi sau mai noi, mai mari sau mai mici. Executanţii vor fi chiar colegii, prietenii sau amicii voştri. În momentul în care veţi spune "nu!" minciunii, împotriva voastră se va declanşa un mecanism imbatabil, o maşinărie perfectă, un angrenaj mortal, ideal montat pentru a toca orice om în care licăreşte o mică scânteie de onestitate. Această ghilotină căreia nu i se toceşte lama se numeşte România.
În toate punctele de frontieră ale României, pentru cei care intră, ar trebui puse panouri mari, vizibile şi pe timp de noapte, cu următorul avertisment: CONŞTIINŢA ESTE STRICT INTERZISĂ!
N-aş mai fi reluat această temă deprimantă, dar am fost profund impresionat de lupta epuizantă a unui tânăr lider de sindicat brăilean pe care l-am urmărit îndeaproape. Nu-i dau numele din delicateţe şi din respect pentru valorile pe care le împărtăşeşte, fiind ferm convins că acest lucru i-ar crea o neplăcere vădită. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, represaliile asupra lui s-ar înteţi şi munca i-ar fi vizibil îngreunată. Ceea ce este important de spus aici este faptul că acest om se încăpăţânează să-şi păstreze pe umeri un cap rotund într-o lume a ţestelor ţuguiate. Se târâie prin instanţe pentru a obţine un drept consacrat al colegilor săi şi-l şi obţine? Atunci, primii care-i dau în capul de care v-am vorbit sunt colegii care beneficiază de drept. Dar el nu se supără şi merge înainte. Se implică să stopeze abuzuri vizibile şi revoltătoare? Atunci, primii care-I lovesc sunt cei asupra cărora se exercită abuzurile. El tot nu se supără, ci doar se mâhneşte. E clar că într-o primă interpretare putem crede că avem de-a face cu un masochist. Apoi, punând şi puţină abjecţie cetăţenească, îl putem cataloga pe individ ca fiind ridicol. Dar răspunsul lui la o anumită întrebare spulberă orice incertitudine. Întrebarea pe care i-am pus-o a fost: tu ce vrei să faci, de fapt? Şi mi-a răspuns: "încerc să «rezist»"!
Vreţi să vă situaţi în plină filosofie a absurdului? Atunci încercaţi să "rezistaţi". Adică, faceţi tot posibilul să nu vă fie bine. Încercând să rezistaţi împotriva imposturii, minciunii, golăniei şi ameninţărilor de tot felul, vă veţi pune în pericol slujbele, afacerile, familiile. Mijloacele de represiune sunt din cele mai variate. În spatele fiecărei "execuţii" stă o întreagă comisie ideologică, formată din infractori mai vechi sau mai noi, mai mari sau mai mici. Executanţii vor fi chiar colegii, prietenii sau amicii voştri. În momentul în care veţi spune "nu!" minciunii, împotriva voastră se va declanşa un mecanism imbatabil, o maşinărie perfectă, un angrenaj mortal, ideal montat pentru a toca orice om în care licăreşte o mică scânteie de onestitate. Această ghilotină căreia nu i se toceşte lama se numeşte România.
În toate punctele de frontieră ale României, pentru cei care intră, ar trebui puse panouri mari, vizibile şi pe timp de noapte, cu următorul avertisment: CONŞTIINŢA ESTE STRICT INTERZISĂ!
