Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Comunitate fericita. Rugam, nu deranjati!

In 1848 Vasile Alecsandri a scris o spumoasa povestire, surprinzatoare si azi prin modernitate, in care un francez, calator in Est, se opreste la Braila si, dupa citeva peripetii ajunge la baile de la Balta Alba, un spatiu enigmatic, amestec de arhaic si modern, de Orient si Occident. Gaseste aici o lume ciudata, "caraghioasa", cum spunea chiar Alecsandri intr-o scrisoare. Calatorul strain ce vine cu retina proaspata dintr-o lume civilizata nu inceteaza sa se tot mire de ceea ce vede. La marginea Europei, spre surprinderea sa, calatorul gaseste o lume a contrastelor, amestec rar de primitivism si civilizatie. Acelasi spatiu este descris dupa aproximativ un veac si jumatate, dar nu mai e vazut din perspectiva calatorului strain ci dimpotriva, din interior, de un om al locului, nascut, crescut, plecat si intors la Balta Alba.Nu se mai amesteca primitivismul oriental cu civilizatia occidentala, acum binomul are alti termeni: kitsch si utopie.La Editura Eminescu scriitorul brailean Vasile Datcu publica un "roman ultramodern romanesc", intitulat usor enigmatic "Vesnicia cu patent" (200 p.) format din treizeci de capitole. Locul actiunii e, cum altfel, Balta Alba, satul copilariei sale nazdravane. Timpul narativ e o dulce pendulare intre "atunci" si "acum", intre copilarie si maturitate, perioada in care se intoarce ca taran de week-end la casa cu ecouri tirzii si isi cultiva o batista de ogor.Cele treizeci de povestiri formeaza un text-puzzle, cu unele fragmente bine imbinate, dar si cu mari goluri epice. "Romanul", cum ii place autorului sa-si numeasca povestirile adunate in volum prezinta intr-o cronologie ambigua, cu o voce narativa distincta si cu numeroase personaje ciudate, o cronica in raspar a vietii dintr-un sat romanesc in primii ani de dupa iesirea din comunism. Numai asa anecdotica aiuritoare, grotescul si absurdul prezente pe fiecare pagina pot avea un sens.Daca ar fi sa formulam inca de la inceputul cronicii concluziile, atunci vom spune ca in fond cartea "Vesnicia cu patent" trebuie citita ca o carte cruda ce dezvolta o satira amara. E, probabil, o aspra polemica ce vizeaza toate poncifele literaturii romane de inspiratie rurala. E aici o luare la refec a tuturor locurilor comune ale literaturii traditionale, chiar un atac la estetica traditionalului, o criza a conceptelor care si azi mai hranesc nostalgii.In mod cert e o carte a crizei, o carte apocaliptica in felul ei; risul galben pe care-l dezvolta e un ris tragic. Vasile Datcu evoca istoria unei comunitati rurale vazuta in toata splendoarea degradarii ei morale. E aici o lume desantata, vicioasa, formata din prosti, netrebnici, betivi, idioti, puturosi, prostalai si prostovani. Acesti oameni nu au pasiuni ci naravuri, nu au obiceiuri ci metehne.In marginea Baraganului, baltaganii lui Vasile Datcu formeaza un fel de republica in zdrente, autarhica. Toti au "taria opiniunilor", ca sa-l citam pe Caragiale. Toti sint justitiari, fac virtos politica. Au limba ascutita, citesc ziare, pun tara la cale. Cred despre ei ca sint in centrul lumii. Dupa binecunoscuta metafora shakespeariana lumea e o scena iar pe scena sint chiar ei. Organizeaza simpozioane, vor sa participe la Expozitia Universala, au pasiunea inventiilor, unele absurde, stau in circiuma tacuti si rabdatori ca in biserica sau dimpotriva vorbesc pina obosesc. E aici o lume cazuta, degradata social. Satul de lut are in centru, ca intr-un roman de Zola, circiuma. Se hranesc cu cuvinte si tuica. In afara de narator, taran de week-end, cum am spus, nici unul nu se omoara cu munca. Blinda lene nu a omorit pe nimeni cum spunea un intelept dintr-un sat vecin ...Dar toate acestea, dincolo de pitorescul situatiilor epice, au un sens mai adinc, mai complex. Putem identifica in toate cele treizeci de povestiri ale volumului si un sens mult mai subtil, subversiv chiar. In aceasta lume iesita din titini, in care autorul amesteca expresia groasa rabelaisiana, cu un lirism diafan, identificam si un evident efort de demitizare. Vasile Datcu e un fel de Gogea Mitu ce rupe lanturi estetice pe maidanul din centrul satului sau fictiv. In literatura ii place sa mearga englezeste, pe contrasens. Scrie usor, pe nerasuflate, cu insiratia provocata, strunita, rareori spontana. Crede crincen in ceea ce scrie. Se vrea un Sfarma Piatra al prozei contemporane dar nu e deocamdata decit un Strimba Lemne. Autorul insusi e pentru cine stie sa observe, un mic spectacol. Este reflexiv si singuratic. Cind i se intimpla sa intilneasca un prieten se bucura zgomotos, il imbratiseaza cu disperare de inecat. Parca-i multumeste ca il smulge pentru o clipa din captivitatea vagaunilor metafizice si il aduce intre semeni.Mare fabulator, poate povesti intruna, dar simplu, parca tricoteaza ciorapeste. In jurul lui roiesc himerele ca ielele-n griu. Insul se hraneste cu himere, da amplu din miini nascind forme rotunde, feminine, parca s-ar apara de viespi imaginare. Si cind stii toate acestea, cind stii povestile lui cotcaresti pe care nu le va scrie niciodata, cind stii cu cita liniste strecoara sopirle, nu mai ai cum sa-i privesti textele ca pe ceva inocent si nevinovat.Intr-o vreme cind naratorul se retrage din text sau se camufleaza cit mai bine, Vasile Datcu, dimpotriva, isi infige ca pe un mare steag firea in mijlocul textelor sale. In toate cotloanele naratiunilor dai de el, numai de el, de autor. Nu ai cum sa-l ocolesti.Descoperim in textele lui Vasile Datcu, asa pline cu anecdote, un sens polemic profund, chiar radical. Mai nimic despre nostalgie, inocenta si candoare. Sensul cartii nu e mitizarea copilariei cum s-ar crede la prima vedere, pe logica normala a lucrurilor ci demitizarea vietii rurale. Temele sint livresti: Aristotel, Kant sau Descartes sint evocati adesea. Textele sint impanate cu citate latinesti care tin locul registrului gnomic.Totul e luat in derizoriu. Autorul demitizeaza si acesta e punctul de rezistenta al cartii. Din imaginea satului traditional nu a mai ramas nimic sfint. Totul e intors pe dos. Temele "clasice" provoaca replici. Ciresile lui Nica, pasiunea pentru scoala a lui Nicolae Moromete, celebrul vers al lui Blaga "vesnicia s-a nascut la sat" sint scuturate de aura.Nici o idee despre autenticitate, culoare locala, drame taranesti. Tema pamintului nu mai are nici un sens magic sau tragic. Nimic din ce inseamna la noi sau in literaturile europene tema rurala, nu mai gasim aici. Nimic din satul evocat de ruralii romani, de la Creanga la Fanus Neagu.Sub numele de Toderica, Purnavel, Cartoafa, Savu, Mitica Boeru, Ilie, Ghita se ascund mastile lui Haplea, Tindala, Nastratin, Pacala, Stan Patitul, Danila Prepeleac. Mari pagubosi ai realului sint, cu o replica sau cu o poanta, cu un joc de cuvinte sau un giumbusluc verbal, invingatori in spirit.Se cuvine sa mai remarcam faptul ca aceasta lume are reflexul paremiologic extirpat. In locul registrului gnomic, un domn Serescu e cazut in doaga latinismelor. Toata aceasta umanitate degenerata nu are acces la sacru dar nici nu are nostalgia lui. Nimic nu-i mihneste, nimic nu-i revolta. O suficienta bolnava bintuie prin fiecare povestire. Sa recunoastem, chiar daca scrie proza cam ca Monsieur Jourdain, totusi cartea are un oarecare curaj estetic. Profesionistii lecturii pot fi iritati si socati daca nu cumva rostul cartii chiar acesta este, sa contrazica orice orizont de asteptare. Autorul polemizeaza, e subversiv, ia totul in derizoriu. Cartea "Vesnicia cu patent" mai poate sa ascunda in pliurile naratiunilor sale si ceva grav, mai grav decit a putut sugera autorul: ravagiile utopiei, o utopie politica traita pina la insuportabil. Prin anii 60 Jean Paul Sartre refuza premiul Nobel pentru literatura spunind ca nu-l poate primi inaintea lui Solohov, sigurul indreptatit... In aceeasi perioada, la marginea lumii, la Balta Alba, ca sa mentinem reperele din nuvela lui Alecsandri, un copil purta zilnic in geanta pentru legumit lectura un roman masiv al aceluiasi Solohov. Suparat de "suavitatea mizeriei" pe care o dezvolta lectura unei asemenea carti tatal isi pedepseste aspru copilul spunind memorabil "pe unde intra prostiile tot pe acolo trebuie scoase". Dupa citeva decenii de la simbolica pedeapsa pentru lecturile din Solohov copilul de odinioara scrie o carte ce sugereaza mai mult lumea lui Orwell: aceasta carte se numeste "Vesnicia cu patent".




Categorie articol: 

Comentarii