Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

"Cedez cavou central, patru morminte cu intrari separate"

Vin destul de des la Braila, din diverse motive. Eu o fac pentru ca mai am aici un mormînt al parintilor pe care nu l-am înstrainat, în ciuda multor insistente, într-o vreme cînd totul începe sa se vînda în România postrevolutionara, inclusiv gropi la cimitir, cavouri vechi, multe istorice, de familie (se sterge frumos vechiul nume si se trece cel nou, de parca celalalt nici n-ar fi existat, cu mortii lui, cu tot). A duce astazi la groapa un mort, devine o adevarata aventura si-ti trebuie niste gropari trezi (nu din somn, ci din continua betie, lucru aproape imposibil). Nu mai pun la socoteala gramezile de gunoi de toate felurile, de pe aleile cimitirului: ierburi uscate, fragmente de cosciuge, haine putrezite si chiar oase de la deshumarile fara nici un respect fata de morti, dar deosebit de instructive pentru cîte vreun student ratacit pe la medicina. Stiu din proprie experienta ce mafie cu astfel de oase era prin camine, cînd fiul nostru se initia în anatomie.În paranteza fie spus, am aflat ca în Consiliul municipal opozitia a pus problema sa se repare gardul cimitirului Sfîntul Constantin si sa se faca curatenie si ordine în el, doar este parte din istoria orasului Braila, la care primarul a decis pe loc: ?Nu-l reparam! De ce sa cheltuim bani degeaba din buget. Cui foloseste asa ceva? Cine este înauntru, n-are cum sa iasa, iar cine este afara, nu vrea sa intre!?Vin la Braila ca un îndragostit pentru care femeia iubita este poate putin urîtica, dar pentru el tot foarte frumoasa ramîne. Orice s-ar zice, Braila este un oras fara industrie (prejudecata socialista), cu multi someri, cu strazi si cartiere ramase cu un secol în urma, cu prea mult comert stradal si prea putini bani si asa mai departe, dar pentru mine Braila este orasul copilariei mele, al anilor adolescenti ai liceului, este un oras frumos. Aproape saptamînal iau calea Brailei, unde ma simt minunat, ca într-o autentica statiune de odihna. Centrul civic, cu salba lui de fîntîni arteziene, mi se par, mai ales, unice. Pacat ca nu exista undeva scris, la vedere, (sau n-am vazut eu informatia atît de necesara turistului) numele arhitectului artist si al executantului. M-ar dezamagi si indigna sa aflu ca acestea ar reprezenta vreo ?realizare? cu care cineva ?se mîndreste?? În acest context, din care nu lipseste Dunarea si faleza cu farmecul ei, ?monumentul? acela al martirilor, ce au murit în 1989, în Braila, ma contrariaza de cîte ori îl vad. Mi se pare (adica nu mi se pare, ci chiar cred) ca este urît si inadecvat prin lipsa de caldura si gravitate, pe masura jertfei ce vrea s-o simbolizeze. Macar sa fi fost o simpla cruce, ca în cimitirele oamenilor de rînd. Sau o la fel de sincera troita, asezata undeva discreta, cum erau în copilaria mea si cînd, noi, copiii, ne întreceam sa le îngrijim, sa fie curate, sa le arda candela neîntrerupt, sa punem mereu flori de curte, din gradinile caselor noastre, la picioarele unui Hrist facut din tabla vopsita, cam strimb (gîndesc astazi), dar cît de viu atunci ca-l asteptam sa se dea jos de pe cruce si sa ne vorbeasca?Nu sunt chiar nostalgic cum, poate, gresit ar spune unii. Iar daca e vorba de nostalgie, aceasta este oricum pozitiva. Dar sa ma întorc cu vorba la ?Monumentul Revolutiei brailene?. N-am zis ca trebuie sa fie monumental, edilii au zis-o, ci unul adevarat, adica sincer, cald ca o iubire, chiar si întrerupta, sustinut de un sentiment de mila si mai putin de recunostinta, pentru ca destul de multi dintre cei care au murit în acele zile, una au crezut si alta s-a întîmplat dupa aceea. Ei, saracii, au fost mielul sacrificat; erau mai toti tineri, naivi, curati, frumosi? Unii au murit nestiind ce li se întîmpla; au facut-o fericiti, visînd? Asa ca, parinti si mai ales mama, stergeti-va lacrima de pe obraz pentru ca ei sa ramîna la fel de fericiti. Nu le tulburati visul. Poate vom ajunge, odata, sa visam si noi cu ei? Ne trebuie doar rabdare?. Atît de putin?! Sigur ca nu!Or, fierul din care este facut acest monument, chiar daca ia forma unei cruci, nu poate fi cald, sensibil, adevarat; nu are cum! Iar Crucea, numai prin ea însasi, nu-si este suficienta. Crucea mai are nevoie de ceva, ca si omul, de har si viata încununate de modestie, umilinta, iar nu trufie, iar ?crucea-monument? cu pricina sta în mijlocul unei piete, e drept, fara trufie, dar parca mereu acum parasutata din avion fara sa fi apucat sa se pregateasca pentru liturghie. Acest fapt apare cu mai multa pregnanta atunci cînd, cu ocazia vreunui ceremonial, i se aduc ofrande, si ele urîte si mai ales false, formale. Amintiti-va ce se întîmpla în acele zile; nu numai la Braila, evident, ci mai peste tot. Vin oamenii la ordin, ca mai înainte, cine trebuie si cu ce i se spune, adica cu coroane marete si reci, ?ca la mort? sau mai expresiv spus, ca la înmormîntarile de stabi, sa vada lumea cine a fost cel ce a murit, ce paguba si suferinta enorme pentru noi, muritori de rînd etc. În realitate, totul seamana cu un spectacol mai mult grotesc, cu niste umanoizi nici macar toti îmbracati cu decenta si sobrietate, cu niste subalterni care pun coroanele (adica duc greul) si cu niste sefi care doar le aseaza formal si penibil (sa-si aduca si ei aportul?) pamblica pe care scrie mereu la fel de impresionant pîna la lacrimi: ?Regrete eterne?? sau asa ceva. Li se vede pe fata efortul de a fi sobri doar cele ?doua minute de reculegere?, pentru ca, imediat, sa treaca la afacerile lor. Stiti, înca n-am înteles de ce, în rugaciunea noastra cea de toate zilele, Tatal nostru!, trebuie sa spunem: ?Si nu ne duce pe noi în ispita!? De ce ar fi interesat Dumnezeu sa ne duca în ispita? Sau, nu cumva, ispita e în noi? Atunci, da!, nu ne duce pe noi în ispita?




Categorie articol: 

Comentarii