- Dom’le, de aici se vede mai bine ca de acasa. V-o spun eu! Peste tot, un’te duci, un’te-ntorci, fie la munca, fie cu prietenii la o cafea sau o bere, nu vezi decit o "Miorita" revarsata in realitate…
Tresar. Devin deodata foarte atent si foarte curios.
Insul ma priveste scurt, cu coada ochiului, in treacat, apoi continua:
- Asta ne e rasa, ce vreti! Unde-s trei romani, doi se unesc si vor sa-i ia gitul celui de-al treilea…
Miinile vinjoase si arse de soare, cu palme cit paleta de pus pizza pe vatra lovesc turul soios al blugilor.
Vocea groasa, dogita de taceri adunate impune liniste sub umbrela de soare care se umfla in chingi de adierea amiezii. Citiva sorbira usor din cafele mici si tari.
Pentru ca nimeni nu intervenea, nici sa-l aprobe, nici sa-l contrazica insul isi lua si mai mult avint si se crezu indreptatit sa povesteasca…
Urma o poveste lunga si trista, cu prietenii de o viata, la catarama, cum se zice, pierdute pentru zece centi, cu neamuri care ti-au promis raiul si apoi iti intorc spatele daca nu "cotizezi", cu forme de lacomie pe care nu le-ai fi banuit vreodata, cu insi care atunci cind le merge bine au "suceli" ciudate, isi schimba firea, disimuleaza, mint, se vaita…
Anecdotica marunta, veti spune. Marunta si nu prea, imi vine sa spun. Starea de spirit a tinarului "hermeneut" mioritic ma intereseaza. Formularea este obsedanta si memorabila: "unde-s trei romani, doi…"
Hm! Recunosc, la asta nu m-am gindit niciodata.
Relatia are geometrie variabila. Imi aduce aminte un argument care ma infioara:
Totul e sa nu fii niciodata singur! Dar poti?
"Miorita" nu mai prezinta, pentru el, atitudinea in fata mortii ci prezinta atitudinea in fata vietii.
Ma culcusesc in sezlongul moale ca in copilarie in capita cu fin. Chiar mi se pare ca am revelatia unui subiect. Discutiile continua. Tinarul primeste replici. Toti au variante proprii la "Miorita" revarsata in real… Variante traite.
Ironia soartei. Mi-a trebuit sa ajung pina la Roma, la poalele Capitoliului, linga Columna noastra, ca sa am revelatia unui sens ciudat care pina acum imi scapase.
Un adevar simplu si dur, spus de un amarastean de-al meu. Si mai era si moldovean pe deasupra. Cum altfel. Doar el putea sa-si spuna asa oful. Am avut revelatia unei situatii arhetipale.
Am aflat de la el ca sirbii, albanezii, ucrainenii, polonezii sint mai uniti.
La ei n-o sa vezi niciodata…
Inteleg. N-o sa vezi "Miorita" revarsata in real.
Din catedrala de cuvinte numita "Miorita", moldoveanului meu nu i-a ramas in minte decit intriga. Raspunsul ciobanasului moldovean in forma testamentului liric, nu-l intereseaza. Adica nu-l intereseaza atitudinea in fata mortii. Pe el il doare atitudinea in fata vietii. Nu-l intereseaza istoria lui "cum a fost cu putinta", nici virtualitatile din "n-a fost sa fie" si nici fatalitatea ascunsa in "ce va fi, va fi".
El e un pragmatic, cu batatura sufletului rascoapta de soare. A venit la Roma din satul lui din Neamt sa faca meserie, sa agoniseasca ceva bani si sa fie peste ceva vreme cel mai ortoman de pe ulita. Adesea, aici ii e dor de cascioara lui. Acum, in august ar fi trebuit sa faca acasa o vizita. A ramas la Roma, economisind citeva sute de euro. Conteaza.
La un moment dat se apleaca spre mine, pune mina la gura, sa nu fie auzit si-mi sopteste ca si cind mi-ar divulga o infirmitate:
- Dom’le, stiti ca asta iarna imi venea sa urlu de dor?
Ca profesor am sustinut ca pentru noi romanii, "Miorita" e un text exponential prin testamentul liric din final. Se pare ca m-am pripit.
Iata, "Miorita" este o balada exponentiala si prin intriga explicata dureros de moldoveanul care, prin vocea dogita, prin privirea tulbure, de insomniac, prin povestea lui trista spusa cu indirjire, imi da sentimentul ca a supravietuit complotului…
La despartire, ramin in urma, sa mai privesc Columna lui Traian. Caut unghiuri mai bune sa vad ultimele "fotograme" de sub capitel. Nu reusesc sa disting ultimul episod, al 125-lea. Fac multe fotografii.
Stiu dintr-o lectura de tinerete ca ultima imagine este una idilica, in contrast cu celelalte basoreliefuri ce evoca razboiul dacic. Dar nu disting bine imaginile. Lumina inalta a miezului de august scalda contururile. Cind voi ajunge acasa ma voi infunda intr-o biblioteca si voi afla. Acum mi-ar fi drag ca memoria sa nu-mi joace vreo festa.
…Peste un deal pirjolit de bejenia dacica urca singure trei mioare. Ciobanul moldovean e absent. Sint absenti si ceilalti doi. Nu mai sint nici cinii "mai barbati", nici caii "invatati". Doar mioarele. E pace si primavara. Un anotimp al inceputurilor.
Apolodor din Damasc, autorul acestei formidabile cronici in piatra, sugereaza ca s-a incheiat epopeea invingatorilor si ca poate sa inceapa balada pentru invinsi. Adica tot "Miorita", ceea ce li se cuvine celor invinsi, ca o fatalitate.
Printre pinii secerati de lumina, Columna lui Traian, ca un urias steag de lupta, infasurat pe lance si impietrit…
Aici e pentru noi, sigiliul Romei.
In preajma, lume multa, nepasatoare si vesela, fara grija zilei de miine. De grija noastra pentru ziua de ieri, nici vorba. Doar noi, citiva valahi, ne gindim cu temei la "Miorita" de acasa.
Porumbei blinzi ne ciugulesc firimituri din palme.
Tresar. Devin deodata foarte atent si foarte curios.
Insul ma priveste scurt, cu coada ochiului, in treacat, apoi continua:
- Asta ne e rasa, ce vreti! Unde-s trei romani, doi se unesc si vor sa-i ia gitul celui de-al treilea…
Miinile vinjoase si arse de soare, cu palme cit paleta de pus pizza pe vatra lovesc turul soios al blugilor.
Vocea groasa, dogita de taceri adunate impune liniste sub umbrela de soare care se umfla in chingi de adierea amiezii. Citiva sorbira usor din cafele mici si tari.
Pentru ca nimeni nu intervenea, nici sa-l aprobe, nici sa-l contrazica insul isi lua si mai mult avint si se crezu indreptatit sa povesteasca…
Urma o poveste lunga si trista, cu prietenii de o viata, la catarama, cum se zice, pierdute pentru zece centi, cu neamuri care ti-au promis raiul si apoi iti intorc spatele daca nu "cotizezi", cu forme de lacomie pe care nu le-ai fi banuit vreodata, cu insi care atunci cind le merge bine au "suceli" ciudate, isi schimba firea, disimuleaza, mint, se vaita…
Anecdotica marunta, veti spune. Marunta si nu prea, imi vine sa spun. Starea de spirit a tinarului "hermeneut" mioritic ma intereseaza. Formularea este obsedanta si memorabila: "unde-s trei romani, doi…"
Hm! Recunosc, la asta nu m-am gindit niciodata.
Relatia are geometrie variabila. Imi aduce aminte un argument care ma infioara:
Totul e sa nu fii niciodata singur! Dar poti?
"Miorita" nu mai prezinta, pentru el, atitudinea in fata mortii ci prezinta atitudinea in fata vietii.
Ma culcusesc in sezlongul moale ca in copilarie in capita cu fin. Chiar mi se pare ca am revelatia unui subiect. Discutiile continua. Tinarul primeste replici. Toti au variante proprii la "Miorita" revarsata in real… Variante traite.
Ironia soartei. Mi-a trebuit sa ajung pina la Roma, la poalele Capitoliului, linga Columna noastra, ca sa am revelatia unui sens ciudat care pina acum imi scapase.
Un adevar simplu si dur, spus de un amarastean de-al meu. Si mai era si moldovean pe deasupra. Cum altfel. Doar el putea sa-si spuna asa oful. Am avut revelatia unei situatii arhetipale.
Am aflat de la el ca sirbii, albanezii, ucrainenii, polonezii sint mai uniti.
La ei n-o sa vezi niciodata…
Inteleg. N-o sa vezi "Miorita" revarsata in real.
Din catedrala de cuvinte numita "Miorita", moldoveanului meu nu i-a ramas in minte decit intriga. Raspunsul ciobanasului moldovean in forma testamentului liric, nu-l intereseaza. Adica nu-l intereseaza atitudinea in fata mortii. Pe el il doare atitudinea in fata vietii. Nu-l intereseaza istoria lui "cum a fost cu putinta", nici virtualitatile din "n-a fost sa fie" si nici fatalitatea ascunsa in "ce va fi, va fi".
El e un pragmatic, cu batatura sufletului rascoapta de soare. A venit la Roma din satul lui din Neamt sa faca meserie, sa agoniseasca ceva bani si sa fie peste ceva vreme cel mai ortoman de pe ulita. Adesea, aici ii e dor de cascioara lui. Acum, in august ar fi trebuit sa faca acasa o vizita. A ramas la Roma, economisind citeva sute de euro. Conteaza.
La un moment dat se apleaca spre mine, pune mina la gura, sa nu fie auzit si-mi sopteste ca si cind mi-ar divulga o infirmitate:
- Dom’le, stiti ca asta iarna imi venea sa urlu de dor?
Ca profesor am sustinut ca pentru noi romanii, "Miorita" e un text exponential prin testamentul liric din final. Se pare ca m-am pripit.
Iata, "Miorita" este o balada exponentiala si prin intriga explicata dureros de moldoveanul care, prin vocea dogita, prin privirea tulbure, de insomniac, prin povestea lui trista spusa cu indirjire, imi da sentimentul ca a supravietuit complotului…
La despartire, ramin in urma, sa mai privesc Columna lui Traian. Caut unghiuri mai bune sa vad ultimele "fotograme" de sub capitel. Nu reusesc sa disting ultimul episod, al 125-lea. Fac multe fotografii.
Stiu dintr-o lectura de tinerete ca ultima imagine este una idilica, in contrast cu celelalte basoreliefuri ce evoca razboiul dacic. Dar nu disting bine imaginile. Lumina inalta a miezului de august scalda contururile. Cind voi ajunge acasa ma voi infunda intr-o biblioteca si voi afla. Acum mi-ar fi drag ca memoria sa nu-mi joace vreo festa.
…Peste un deal pirjolit de bejenia dacica urca singure trei mioare. Ciobanul moldovean e absent. Sint absenti si ceilalti doi. Nu mai sint nici cinii "mai barbati", nici caii "invatati". Doar mioarele. E pace si primavara. Un anotimp al inceputurilor.
Apolodor din Damasc, autorul acestei formidabile cronici in piatra, sugereaza ca s-a incheiat epopeea invingatorilor si ca poate sa inceapa balada pentru invinsi. Adica tot "Miorita", ceea ce li se cuvine celor invinsi, ca o fatalitate.
Printre pinii secerati de lumina, Columna lui Traian, ca un urias steag de lupta, infasurat pe lance si impietrit…
Aici e pentru noi, sigiliul Romei.
In preajma, lume multa, nepasatoare si vesela, fara grija zilei de miine. De grija noastra pentru ziua de ieri, nici vorba. Doar noi, citiva valahi, ne gindim cu temei la "Miorita" de acasa.
Porumbei blinzi ne ciugulesc firimituri din palme.
